Ma minunam recent de cate i s-au intamplat unui bun prieten in decursul unui singur an. Practic i s-a schimbat viata de vreo 214 ori si nimic din ce isi planificase nu a mai fost valabil de la un moment dat. Ma bucuram in sinea mea ca nu sunt in pozitia lui, dar uite ca semnul lui Uranus (sau al cui o fi) isi manifesta influenta si asupra mea. Nu neaparat ca as crede in zodii, stele si alte cele, dar … mai stii?
Dar despre ce-i vorba de fapt? Mi-am inceput anul intrebandu-ma ce m-a facut sa primesc in casa si in anturaj oameni cu care simteam ca am destul de putine in comun si care au inceput sa arunce gratuit in stanga si in dreapta cu substante maronii dubioase si al naibii de urat mirositoare. Am inteles atunci ca, pentru a cunoaste oameni noi si pentru a-ti primeni lista de prieteni, e nevoie sa faci loc noului si sa renunti la lucrurile vechi mancate de molii si de orgolii. Si important e sa te inconjori nu de ‘wannabes’ si de parveniti, ci de oameni cu aceeasi stofa ca si tine. Si am mers mai departe fara sa sufar din cale-afara.
La foarte scurt timp dupa revelatia asta, am mai trait dureros una: e greu, daca nu imposibil, sa arati oamenilor perspectiva ta si sa ii determini sa creada in ea atunci cand ei sunt setati sa vada lucrurile in cu totul alt fel. Si daca mai ai nesabuinta sa te opui curentului, ajungi in posturi ingrate. Credeam ca discutiile deschise si clare pot rezolva o sumedenie de lucruri, dar se pare ca ele pur si simplu nu se intampla la timpul potrivit. Sau, mai bine zis, nu se intampla la timpul potrivit pentru toate partile implicate. Fiecare are realitatea proprie care nu-i mai putin adevarata sau mai putin buna decat realitatea celuilalt, doar ca, personala fiind, are acel ceva care ii ofera o putere mai mare in ochii detinatorului ei. Ma deranjeaza atunci cand ipotezele de lucru si instructiunile se schimba de la un moment la altul, iar in secunda in care afli noile premise, e deja cam tarziu pentru a mai schimba ceva. Asta a fost momentul caruia-i zic eu ‘diavolul si puntea’.
Si cum doua lucruri urate se intamplasera deja, conform zicalei populare, mai trebuia sa mai vina unul, ca sa fie triada completa si sa scap de ghinion. Ei bine, s-au intamplat doua. Hmmm… dubios.
In urma cu o saptamana, performam la un atelier de teatru de improvizatie la care participam saptamanal de prin noiembrie. Imi placea teribil chestia asta pentru ca era momentul in care dadeam afara din mine o cantitate impresionanta de energie si traiam cu senzatia ca se intampla lucruri spectaculoase in interior. Mai mult, fuseseram informati ca acolo e, de fapt, laboratorul fiecaruia dintre noi, laborator sigur in care suntem liberi sa experimentam orice stare sufleteasca si actiune ne trece prin minte sau ne vine la indemana si unde nu aveam sa fim judecati. Pentru ca tocmai de aceea ne aflam acolo: sa dam frau liber necunoscutului din noi. Si n-a fost tocmai asa. Pentru ca performance-ul de care va vorbeam consta in a-l face pe partenerul de experiment, legat la ochi, sa traiasca interior si sa inteleaga o scena, orice scena (important de retinut), pe care aveam sa ne straduim sa i-o reprezentam. Cu alte cuvinte aveam libertatea de a-i sugera prin gesturi, atingeri, sunete sau orice altceva care sa nu fie vizual sau vorbit o intamplare. Idee mai buna decat scena rastignirii nu mi-a venit, parandu-mi mie si usor de realizat si extrem de sugestiva. Si dupa umila mea parere de IT-ist ingust la minte, mi-a si iesit treaba destul de bine, desi avertizasem publicul si coordonatoare ca, in cazul in care vor considera exagerata idee, sa ma opreasca oricand. Nu s-a intamplat asta, dar e drept ca lumea a cam amutit, iar la final echipa mea s-a ales cu o mustrare in toata regula. In fine, am inghitit cam nelamurita hapul amar, dar nu mi-am imaginat ca acela ar putea fi un motiv suficient de puternic pentru a desfiinta grupa. Si totusi asta s-a intamplat. N-as putea baga mana in foc ca motivul de baza e cel descris mai sus, dar zvonurile cam asta sugereaza. Incerc sa le ignor, dar deocamdata nu-mi prea iese.
Capac, imi ajunge la ureche azi, nu tocmai intamplator (ca nu-i intamplator cu siguranta faptul ca prietena mea cea mai buna a aflat despre asta), ca fostele partenere de blog au pus la cale o intreprindere similara, asa, in ciuda p…. Sigur ca fiecare e liber, mai ales pe net, sa faca exact ceea ce-si doreste, la dimensiunea si calitatea pe care o poate sustine (si, dupa cum spuneam candva, loc e destul pentru toata lumea sub soare, hidosi si frumosi, limitati sau destepti). Urat este insa ca au preluat fara nici un fel de scrupule o idee care mi-a apartinut in intregime si un proiect pe care l-am pus pe picioare in mare parte prin eforturi proprii. De unde deduc nu doar ca ideea mea initiala e una buna, ci si ca nu-s atat de ingusta precum ma picteaza unii. Atat timp insa cat m-ai manjit de sus pana jos cu toate cate ti-au venit la gura, intr-o maniera in care poate doar la usa cortului mai intalnesti, ce te-ar mai putea determina oare sa furi ceva, fie si o idee (la care provenienta e greu de verificat, ce-i drept) de la un om pe care il detesti atat? Probabil insa ca vor avea suficient orgoliu, cel putin una din ele sunt sigura ca are, incat sa ii dea o alta tenta decat cea pe mi-am dorit sa i-o imprim eu comunitatii initiale.
Hmmm, una peste alta eu personal sper ca sirul intamplarilor ciudate sa se fi sfarsit aici, cel putin anul acesta. Dar niste trebi inca nu le-am lamurit-o pe deplin:
– ce-a vrut universul sa-mi spuna mie cu toate acestea adunate, in afara de mesajul explicit c-as fi un sac de frustrari si orgolii carat in spate din motive necunoscute? (chiar daca ar fi asa, te pune cineva sa stai in preajma mea vreo 7 ani? bine macar ca nu-s urata. sa fi vazut atunci frustrari … =)) )
Fabrica de nimicuri 