RSS

Arhive pe categorii: batut campii cu gratie

prieten de suflet vs. co-echipier pe viata

Mi-am adus aminte de o discutie de duminica si cred ca merita notata spre aducere aminte si meditatie. Intrebarea de la care s-a pornit era: atat timp cat ai prieteni de suflet, cativa, cati or fi si ceva cunostinte pentru passe-temps, de ce ai avea nevoie si de o pereche? Cred ca lucrurile sunau initial putin diferit, dar la mine asta a ajuns.

Well, intr-adevar ne nastem si murim singuri, mult din ceea ce traim se intampla in interiorul nostru si evenimentele sunt percepute in functie de modul in care ne-am mobilat de-a lungul existentei acest interior. Suntem ok cu ceilalti daca suntem ok cu noi insine, daca putem sta singuri o perioada de timp fara sa resimtim plictiseala, daca ne iubim, ne acceptam si ne iertam noi pe noi. Singuratea iti da libertate (zice-se) sau macar impresia ei, pentru ca nu toti stim ce-i aia, dar imi aduc aminte acum ce zicea Baudouin: ‘libetatea nu e sa faci ceea ce vrei, ci sa alegi ceea ce faci’.

Totusi, chiar daca prietenul de suflet va fi acolo si te va tine de mana la necaz, cred ca atentia pe care ti-o acorda nu are profunzimea oferita de cea a unui partener de viata cu care sa imparti bune si rele. Istoria comuna a individului cu persoane diferite aflate in cele doua roluri nu e neaparat identica, poate nici macar apropiata , iar gradul de implicare in constructia comuna a unei bucati de existenta nu e acelasi. Cu siguranta prietenul de suflet nu te va tine noaptea in brate si va forma mai rar cu tine o echipa de cursa lunga, cuvantul cheie aici fiind, pentru mine, ‘echipa’. Pentru ca doar rar scopurile sunt comune. Nu stiu daca si nu cred ca un prieten de suflet gandeste neaparat in termeni de ‘noi’ sau de ‘mine prin tine’.

Ideea prietenului de suflet pe mine ma caleaza foarte tare pe prezent (ceea ce nu-i rau, ca doar asa zic cartile de psihologie: traieste in prezent!), pe cand cea a unui partener de viata aduce cu sine in plus si notiunea de viitor, de plan, de perspectiva. Cred eu. Si desi expresia ‘al meu’ poate avea puternice valente de posesiune, daca le lasam pe acestea la o parte, tocmai ea denota gradul mai mare de implicare al unui partener de viata. Pentru ca devii astfel parte din mine.

Si last, but not least, hai s-o zicem si p-aia ca e vorba si de sex pe aici. Adica, fir-ar sa fie, de ce sa iti negi dreptul la a face dragoste, pe indelete, ‘body, mind and soul’ si sa inlocuiesti asta exclusiv cu descarcari hormonale ocazionale? Adica, zic eu, pierzi ceva, ca doar de aia esti animal superior si nu animal si atat.

SIgur ca nimic din toate astea nu mai e valabil in cazul in care, era sa zic ‘te alegi’, dar e vorba de ‘iti alegi’ co-echipierul nepotrivit. Ca patesti si nu rar. Par contre, probabil ca idealul e atins atunci cand partenerul e si prieten de suflet.

Dar oricum, asta e o parere personala a unui om candva dependent, azi luptandu-se cu situatii pe care nu le gestioneaza cu cea mai mare intelepciune. Caci nu e intelepciune, ci egoism chestia aia cand, indiferent de plusurile (cateva, dar cu mare greutate) si minusurile (multe si marunte) pe care le vezi (si le vezi), tu o tii pe a ta: ca nu conteaza diferenta de varsta, de inteligenta, de frumusete sau implicare, ci importanta e comunicarea, stimularea intelectuala, atractia si respectul. Hmmmm …  Sper ca nu mi-am dat foc la valiza cu afirmatia asta.

L.e.: si sa nu uitam ca intr-o prietenie de suflet probabil ca nu sunt implicate sentimente adanci si puternice. Ori tocmai aceste sentimente ne cresc, ne modeleaza si ne imbogatesc sufleteste, completand cu o noua dimensiune imaginea a ceea ce suntem sau putem deveni.

 

Anunțuri
 

de-a valma

air_de_paris_2

1. De fapt cred ca mi-am primit de ceva vreme raspunsul la intrebarea care ma rodea. Si, din pacate, nu-i cel la care speram (da’ nici n-am vreo confirmare, ce-i drept. Ca nu-s confruntativa decat cu aia pe care, dintr-un motiv sau altul, nu-i am la suflet). Prinsa fiind de cuvinte, am trecut cu vederea ca pentru unii, poate pentru majoritatea, faptele vorbesc, ambalajul fiind o chestie secundara. Si-am uitat ca unii oameni se poarta frumos cu tine si cu toata lumea fara vreun motiv special, ci pentru ca asa sunt ei (uite unde duce biasarea indusa in copilarie). Asa incat o vreme am fost … lost in translation.

Ceea ce imi ramane in situatia de fata e fie sa o las balta (dar la naiba, ma simt mult prea bine ca sa o fac), fie sa ma bucur in continuare de experienta (care, dupa cum ziceam, pare a fi doar in capul meu. Si nu, nu e semn de boli psihice 🙂 ). E drept, ar mai fi si varianta cu cerutul de feedback. Dar cand exista 50% sanse sa nu-mi convina raspunsul, zau daca nu imi bag picioarele in el de feedback.

Asa incat, dear, atat din pacate, cat si din fericire, mergem inainte! O sa continui sa(-ti) zambesc! Cu tot ce inseamna asta pentru mine.

2. M-a apucat ‘rasfoitul’ de poze. Si le-am gasit pe cele de acum 10 ani, de la Paris. Ultima vacanta cu R. Nu-mi aduc aminte sa fi fost teribil de fericita atunci, dar, in naivitatea mea, mi-era bine (si, btw, nu avem niciun rid si nu imi intrase inca in cap ca numai din profil stanga si indepartat pot arata decent in poze). Lucrurile alunecau calm si in liniste, timpul trecea nebagat in seama, grijile pareau atat de departe, mintea si sufletul erau bureti, acumuland setos informatii si senzatii . Crepes cu inghetata, migdale si capsuni in Montmartre, plimbari alene pe stradute desprinse parca din alt secol sau prin piatete prin care stiam ca ajunsesera candva Ionesco si Eliade, stat la soare, inconjurata de copaci tunsi patrat, cu orasul la picioare, jucat de-a v-ati ascunselea sau de-a ecoul prin labirinturile suprarealiste ale metroului, povesti cu buchinisti in cautarea unei anumite carti, mediocra de altfel, de la Decouvertes Gallimard, suveniruri la conserva cu aer de Paris, rataciri prin muzee in incercarea de a intelege de ce de fapt Toulouse-Lautrec e mai bun decat Van Gogh, doar ca nimeni nu stie asta, uluiri de cate un ceas pe langa fantana Stravinsky. Well, cred ca e timpul sa incep sa vad de un bilet de avion catre incolo. Asa, in cautarea timpului pierdut.

3. Ma straduiesc sa gandesc pozitiv legat de viata mea la tara. Doar ca lately nu prea mai iese. Si asta pentru ca o gramada de lucruri au fost lasate la voia intamplarii. Hornul n-a fost inaltat suficient, asa incat fumul intra in casa, in haine, in par, in dulap si pe unde mai doreste el. Gresia a fost pusa dupa principiul unsului sandwichurilor ca asa mergea mai repede, vopseaua anti-mucegai a disparut inainte sa fie data pe perete, ca doar la ce bun sa mai incarci peretele and so on. Sunt adepta ideii ca daca stii ca exista o probabilitate destul de mare ca un anumit eveniment sa se intample, pregateste-te pentru el. Ca-i mai sanatos. Si nu in sensul de hai sa ne gasim un loc bun, sa vedem cum se intampla. Se pare insa ca gandesc mult, panicard si prost.

4. Asa, si ma enerveaza ca toate ideile mele bune si unice si geniale si inspirate puse la bataie pe Clujul de poveste au inceput sa fie copiate. La 2 ani distanta, ce-i drept, dar totusi. Caci ce-mi vad ochii zilele astea: articol despre muzeul bivolului din Mera, periplu prin curtile interioare ale orasului si inventarul grafittiurilor urbei. Mai sa fie! Deci avem aici, spre stiinta generatiilor urmatoare, un exemplu clar, si anume al meu personal, de ce inseamna sa renunti inainte de vreme. F..k, f…k,f…k!

 

Despre ‘Micul print’ si oameni

Cat de mult imi placea ‘micul print’! Imi mai place si acum si de fiecare data cand iau cartea in mana, ma invadeaza, aproape instantaneu, o stare de bine. Si totusi … Nu stiu de ce am impresia ca volumul lui Exupery a devenit un al doilea ‘Alchimist’. Ma trece un fior la gandul ca x, acel x pe care ma straduiesc sa nu-l detest pentru ca, nu-i asa, mi-am propus sa nu mai gandesc rau de ceilalti, sau acel x pe care il consider analfabet, ‘streetwise’, ca nu-mi vine acum in minte un echivalent rezonabil, dar tot analfabet si superficial, isi pun emblema in piept faptul ca au citit si adora micul meu print. Ma gandesc cateodata ca exista carti pe care ar trebui sa aiba voie sa le citeasca doar aceia care dau dovada de suficient creier sau suflet pentru a o face.

Mda. SI acum am devenit micul Hitler al cartilor. 😦

 

timp sa respir

Cand te apuci de prea multe, risti sa o iei razna sau pur si simplu sa ajungi sa nu-ti mai pese. Refac blogul Clujul de poveste si mut articolele, bucata de bucata, in alta parte. Chestie sisifica la care recurg de nevoie pentru ca, se pare, exportul nu vrea sa mearga de la sine. Alerg in toate directiile la diverse evenimente. SI bine fac pentru ca ajung sa cunosc oameni interesanti cu care, cine stie, poate voi ajunge sa si colaborez. Ma duc la cursuri pentru ca am descoperit un shortcut in a-mi indeplini una din dorinte, cea de a indruma oameni (a propos, cata pierdere de vreme in a face o facultate, atat timp cat exista 1001 cursuri care iti ofera aproape aceleasi drepturi la final, ba chiar mai mult, s-ar putea lumea sa ti se adreseze mai degraba daca nu ai acea facultate pentru ca credulitatea si naivitatea sunt nemasurate. Oricum, sa ne intelegem, daca faci facultate la distanta si lucrezi la modul la care o fac eu in acelasi timp, nici o sansa sa ramai cu foarte mult la finalul studiilor. Desi nici altfel nu cred ca bagajul de cunostinte e prea vast). Cu toate astea continui sa invat si pentru scoala, s-o termin naibii daca tot am inceput-o. Ma bate un gand sa mai organizez un eveniment peste vreo 2 saptamani, asa incat ma mobilizez si pentru asta si, in final, daca as mai putea sa suflu, n-ar fi rau sa ma mai vad si cu prietenii ca s-ar putea sa nu mai am parte de ei multa vreme, de timp ce, unii din ei se gandesc sa plece definitiv in State.

Norocul insa este ca nu mai am timp nici sa mor! Sau sa ma gandesc la propria-mi viata personala. Sau poate tocmai asta e viata mea personala?

 

constatari (x+1)

1. Si voi aveti piticul din masina de spalat care desperecheaza sosete? Am numarat ieri nu mai putin de 27 de sosete care nu-si mai gasesc jumatatea. Fara mila. Nu exista oare si un Cupidon al sosetelor care sa le readuca impreuna?

Dar piticul care ascunde lucruri? La mine n-a mai aparut demult, dar e prietenul cel mai bun al colegului de apartament. Ma intreb in ce se va transforma prietenia asta in cativa ani. Vreo 10, asa.

2. Am ramas in pana de idei de mini-vacanta. Nu prea mai am chef sa merg pe la prieteni, in munti nu am cu cine si singura chestie pe care o mai am in cap pentru 1 Mai e Parisul. Ar fi minunat, doar ca la cat costa biletul de avion (oscileaza zilnic in jurul lui 1050, dus-intors) presimt ca raman fara.

3. Mie imi place sa cred in teoria cu extraterestrii, dar recunosc ca la intrebarea ‘si pe ei cine i-a facut?’ nu prea am raspuns, iar ala cu ‘Dumnezeu ne-a facut pe toti’ mi se pare … cel putin facil.

4. Ma straduiesc sa invat chestii de la oamenii din jur: atitudini, nepasare, mod de a pune problema si alte din astea. E aproape imposibil si ma gandesc daca nu cumva e o incercare stupida. O fi, dar deocamdata alta solutie pentru problemele mele n-am.

 
3 comentarii

Scris de pe 25 Aprilie 2014 în batut campii cu gratie

 

care-i treaba cu cititul

Mi se pare teribil de interesanta si amuzanta deopotriva situatia in care un individ care promoveaza lectura are mari lacune in ceea ce priveste scrierea corecta. Infinitivul la el e mereu insotit de dublarea i-ului din coada (ca doar e un i care se aude tare, deci trebuie sa fie ceva schema cu el). Si daca s-ar fi intamplat o data, ziceam ca, nah, i-a scapat, ca doar se intampla si la case mai mari, dar nu, treaba se repeta. ‘Numarul de telefon al Oanei’ e o traducere a ‘numarul de telefon al lui Oana’, chestie pe care o mai auzi intre prieteni, dar nicidecum la un om care se doreste un exemplu in materie de cultura. Ce vreau eu sa spun sunt mai multe lucruri de fapt:
1. cum naiba, daca citesti atat de mult pe cat pretinzi, chestii gramaticale sau de exprimare banale, scolaresti, n-au reusit sa se prinda de tine?
2. daca te erijezi in promotor al culturii, invata sa scrii si nu te ascunde in spatele unor scuze din categoria ‘asta e prima versiune, necorectata’…
3. Suntem de tot rahatul daca inghitim asa ceva. Inseamna ca ajungem din nou la forma fara fond acolo unde nu ar fi cazul de asa ceva.

Una peste alta, teama mi-e ca, in loc sa citim, ne facem doar poze cu carti. Sa dam bine…

 

Etichete: , , ,

in sfarsit, s-a intamplat! Si-a venit de la sine!

Pentru prima data, venind de la sine, fara sa apelez la ratiune, azi am ras interior atunci cand in jur unii se dadeau destepti citand diverse chestii prinse din zbor si asimilate nemestecat la diverse cursuri (de exemplu: memoria de scurta durata dureaza (sic!) pana la cateva zile). Chiar daca or fi reprodus ce au auzit (ceea ce ma indoiesc, iar daca e pe bune, atunci cursul de care spuneau e un soi de ‘… for dummies’), cred ca era bine sa vorbeasca cu atata patima abia dupa ce se mai documentau putin. E drept ca nu m-am putut abtine sa reiterez cat de mult ‘iubesc’ eu prelegerile astea care pretind ca te fac destept peste noapte si iti dau inteligenta/frumusete gata mestecata, sa o tii in glota spre improscarea populatiei din jur cat te tin baierile.

Si-am trecut mai departe fara sa ma enervez ca pe mine nimeni nu ma crede sau ma combate asiduu cu tot felul de prostii. Lasa, tata, nu-i nevoie sa-mi dai tu dreptate sau sa ma asculti. Tu tine-o pe a ta, eu o stiu pe-a mea, doar ca tu esti subiectul meu de amuzament. Copios! A venit de la sine! E prima victorie asupra mea dupa muuuult timp!