RSS

Arhive pe categorii: dialogul interior

prieten de suflet vs. co-echipier pe viata

Mi-am adus aminte de o discutie de duminica si cred ca merita notata spre aducere aminte si meditatie. Intrebarea de la care s-a pornit era: atat timp cat ai prieteni de suflet, cativa, cati or fi si ceva cunostinte pentru passe-temps, de ce ai avea nevoie si de o pereche? Cred ca lucrurile sunau initial putin diferit, dar la mine asta a ajuns.

Well, intr-adevar ne nastem si murim singuri, mult din ceea ce traim se intampla in interiorul nostru si evenimentele sunt percepute in functie de modul in care ne-am mobilat de-a lungul existentei acest interior. Suntem ok cu ceilalti daca suntem ok cu noi insine, daca putem sta singuri o perioada de timp fara sa resimtim plictiseala, daca ne iubim, ne acceptam si ne iertam noi pe noi. Singuratea iti da libertate (zice-se) sau macar impresia ei, pentru ca nu toti stim ce-i aia, dar imi aduc aminte acum ce zicea Baudouin: ‘libetatea nu e sa faci ceea ce vrei, ci sa alegi ceea ce faci’.

Totusi, chiar daca prietenul de suflet va fi acolo si te va tine de mana la necaz, cred ca atentia pe care ti-o acorda nu are profunzimea oferita de cea a unui partener de viata cu care sa imparti bune si rele. Istoria comuna a individului cu persoane diferite aflate in cele doua roluri nu e neaparat identica, poate nici macar apropiata , iar gradul de implicare in constructia comuna a unei bucati de existenta nu e acelasi. Cu siguranta prietenul de suflet nu te va tine noaptea in brate si va forma mai rar cu tine o echipa de cursa lunga, cuvantul cheie aici fiind, pentru mine, ‘echipa’. Pentru ca doar rar scopurile sunt comune. Nu stiu daca si nu cred ca un prieten de suflet gandeste neaparat in termeni de ‘noi’ sau de ‘mine prin tine’.

Ideea prietenului de suflet pe mine ma caleaza foarte tare pe prezent (ceea ce nu-i rau, ca doar asa zic cartile de psihologie: traieste in prezent!), pe cand cea a unui partener de viata aduce cu sine in plus si notiunea de viitor, de plan, de perspectiva. Cred eu. Si desi expresia ‘al meu’ poate avea puternice valente de posesiune, daca le lasam pe acestea la o parte, tocmai ea denota gradul mai mare de implicare al unui partener de viata. Pentru ca devii astfel parte din mine.

Si last, but not least, hai s-o zicem si p-aia ca e vorba si de sex pe aici. Adica, fir-ar sa fie, de ce sa iti negi dreptul la a face dragoste, pe indelete, ‘body, mind and soul’ si sa inlocuiesti asta exclusiv cu descarcari hormonale ocazionale? Adica, zic eu, pierzi ceva, ca doar de aia esti animal superior si nu animal si atat.

SIgur ca nimic din toate astea nu mai e valabil in cazul in care, era sa zic ‘te alegi’, dar e vorba de ‘iti alegi’ co-echipierul nepotrivit. Ca patesti si nu rar. Par contre, probabil ca idealul e atins atunci cand partenerul e si prieten de suflet.

Dar oricum, asta e o parere personala a unui om candva dependent, azi luptandu-se cu situatii pe care nu le gestioneaza cu cea mai mare intelepciune. Caci nu e intelepciune, ci egoism chestia aia cand, indiferent de plusurile (cateva, dar cu mare greutate) si minusurile (multe si marunte) pe care le vezi (si le vezi), tu o tii pe a ta: ca nu conteaza diferenta de varsta, de inteligenta, de frumusete sau implicare, ci importanta e comunicarea, stimularea intelectuala, atractia si respectul. Hmmmm …  Sper ca nu mi-am dat foc la valiza cu afirmatia asta.

L.e.: si sa nu uitam ca intr-o prietenie de suflet probabil ca nu sunt implicate sentimente adanci si puternice. Ori tocmai aceste sentimente ne cresc, ne modeleaza si ne imbogatesc sufleteste, completand cu o noua dimensiune imaginea a ceea ce suntem sau putem deveni.

 

Anunțuri
 

invataminte

Merg la un curs de formare ca si consilier de dezvoltare personala. Nu suna foarte bine pentru unii. Nici pentru mine nu suna stralucit, dar fiind in cautare de noi oportunitati, m-am gandit sa incerc si asta. Dupa 3 zile de curs continuu, 25 de ore in total, pot spune doar ca sunt fascinata. Ma intreb la ce naiba m-am apucat de psihologie si de ce naiba am asteptat atat pentru a descoperi ce imi place. Am ramas cu doua chestii importante: una e ca avem tendinta sa nu acceptam o idee doar pentru ca este spusa de o anumita persoana pe care nu o agream (si de cate ori nu mi se intampla in viata chestia asta! Iar daca in cazul unora nu am cum evita contactul, pentru ca fac parte din familia pe care nu mi-am ales-o, indiferent ce zic unele teorii, in cazul altora chiar nu inteleg de ce i-am lasat sau ii las in continuare sa imi faca parte din anturaj. Curatam, curatam!)

A doua este ca am fost invatata in numeroasele sesiuni de training de comunicare la care m-au dus unii si altii ca vorbele au o importanta foarte mare. Si la cum sunt acum, inclin sa cred lucrul asta pentru ca vad ce declanseaza in mine diverse cuvinte pe care le interpretez, desi aici problema ar putea deriva din analizele mele, nu din cuvintele spuse. Ieri am vazut ca, desi consilierul foloseste vorbele clientului pentru a-l ghida in drumul lui si a-l ajuta sa isi gaseasca resursele pentru a depasi situatii, nu intotdeauna ceea ce spunem trebuie disecat in 14. Deocamdata in toata chestia asta ceva imi scapa. Undeva ma pierd parandu-mi-se ca ma aflu intr-un cerc vicios. In plus, daca stau sa ma gandesc, mai apare o problema, cea in care se pare ca e bine sa gasim un echilibru, ori eu vad mult viata in alb si negru, 0 si 1, ca un informatician ce ma aflu. Deocamdata lucrurile imi par complicate si am de meditat o gramada asupra lor.

Cert e un lucru: abia mai trag de mine sa ma trezesc dimineata si e o ceata teribila cand ma gandesc incotro sa o apuc. Am 1001 spaime si tot atatea intrebari. Nu imi pare o varsta buna asta la care sunt sa caut bezmetica drumul in viata. Imi doresc liniste. Si atat.

 

Despre ‘Micul print’ si oameni

Cat de mult imi placea ‘micul print’! Imi mai place si acum si de fiecare data cand iau cartea in mana, ma invadeaza, aproape instantaneu, o stare de bine. Si totusi … Nu stiu de ce am impresia ca volumul lui Exupery a devenit un al doilea ‘Alchimist’. Ma trece un fior la gandul ca x, acel x pe care ma straduiesc sa nu-l detest pentru ca, nu-i asa, mi-am propus sa nu mai gandesc rau de ceilalti, sau acel x pe care il consider analfabet, ‘streetwise’, ca nu-mi vine acum in minte un echivalent rezonabil, dar tot analfabet si superficial, isi pun emblema in piept faptul ca au citit si adora micul meu print. Ma gandesc cateodata ca exista carti pe care ar trebui sa aiba voie sa le citeasca doar aceia care dau dovada de suficient creier sau suflet pentru a o face.

Mda. SI acum am devenit micul Hitler al cartilor. 😦

 

care-i treaba cu cititul

Mi se pare teribil de interesanta si amuzanta deopotriva situatia in care un individ care promoveaza lectura are mari lacune in ceea ce priveste scrierea corecta. Infinitivul la el e mereu insotit de dublarea i-ului din coada (ca doar e un i care se aude tare, deci trebuie sa fie ceva schema cu el). Si daca s-ar fi intamplat o data, ziceam ca, nah, i-a scapat, ca doar se intampla si la case mai mari, dar nu, treaba se repeta. ‘Numarul de telefon al Oanei’ e o traducere a ‘numarul de telefon al lui Oana’, chestie pe care o mai auzi intre prieteni, dar nicidecum la un om care se doreste un exemplu in materie de cultura. Ce vreau eu sa spun sunt mai multe lucruri de fapt:
1. cum naiba, daca citesti atat de mult pe cat pretinzi, chestii gramaticale sau de exprimare banale, scolaresti, n-au reusit sa se prinda de tine?
2. daca te erijezi in promotor al culturii, invata sa scrii si nu te ascunde in spatele unor scuze din categoria ‘asta e prima versiune, necorectata’…
3. Suntem de tot rahatul daca inghitim asa ceva. Inseamna ca ajungem din nou la forma fara fond acolo unde nu ar fi cazul de asa ceva.

Una peste alta, teama mi-e ca, in loc sa citim, ne facem doar poze cu carti. Sa dam bine…

 

Etichete: , , ,

in sfarsit, s-a intamplat! Si-a venit de la sine!

Pentru prima data, venind de la sine, fara sa apelez la ratiune, azi am ras interior atunci cand in jur unii se dadeau destepti citand diverse chestii prinse din zbor si asimilate nemestecat la diverse cursuri (de exemplu: memoria de scurta durata dureaza (sic!) pana la cateva zile). Chiar daca or fi reprodus ce au auzit (ceea ce ma indoiesc, iar daca e pe bune, atunci cursul de care spuneau e un soi de ‘… for dummies’), cred ca era bine sa vorbeasca cu atata patima abia dupa ce se mai documentau putin. E drept ca nu m-am putut abtine sa reiterez cat de mult ‘iubesc’ eu prelegerile astea care pretind ca te fac destept peste noapte si iti dau inteligenta/frumusete gata mestecata, sa o tii in glota spre improscarea populatiei din jur cat te tin baierile.

Si-am trecut mai departe fara sa ma enervez ca pe mine nimeni nu ma crede sau ma combate asiduu cu tot felul de prostii. Lasa, tata, nu-i nevoie sa-mi dai tu dreptate sau sa ma asculti. Tu tine-o pe a ta, eu o stiu pe-a mea, doar ca tu esti subiectul meu de amuzament. Copios! A venit de la sine! E prima victorie asupra mea dupa muuuult timp!

 

reminder

Nu scriu acum pe larg pentru ca nu ma simt in stare, ultima saptamana fiindu-mi o alergatura continua, dar mi-as dori mult sa nu uit prea curand de drumul la Viena de ziua mea, de cursul de creativitate si inovatie la care merg zilele astea, o chestie mult mai tare decat lasa numele sa se inteleaga, cu un trainer cu care ti-ai dori sa petreci cateva zile doar povestind vrute si nevrute si pe care ti-ai dori sa-l regasesti de cate ori ai nevoie de o idee buna si de o picatura de inspiratie, Ionut Tarcea pe numele lui si de toate filmele pe care mi le-am propus sa le vad acum, ca Saptamana de Constientizare a Creierului mi-a deschis apetitul.

In plus, voi luati-o cum vreti, dar eu, una, chiar nu vreau sa uit cat de speciala sunt. Poate in cercul unor oameni super destepti nu-i mare lucru de capul meu, poate ca la mine in birou unde-s singura femeie si fiecare din cei din jur simte nevoia sa isi arate masculinitatea si superioritatea cu fiecare ocazie nu ma simt al naibii de confortabil, poate ca exista unii mai amuzanti sau mai spirituali decat mine, dar sa fiu a naibii daca nu sunt cu adevarat deosebita si merit sa-mi aduc aminte de asta in fiecare f***g zi din viata mea de azi incolo!

 

limite

‘asa traiesc pictorii, putin le pasa cat e ceasul, daca e miezul noptii sau revarsatul zorilor , sau daca au ceva de mancare. Artistii isi traiesc viata, se inchid in lumea lor si nimic altceva nu mai exista pentru ei!’ scrie emir kusturica. chiar si numai la nivel declarativ, mie imi suna teribil de bine toata nebunai asta. eu insa am pierdut nepasarea fata de cat e ceasul… si de aici toate neputintele mele.

de ce nu s-a intamplat sa am in jurul meu oameni care sa nu vada in mine mai departe decat ce-au vrut ei sa construiasca acolo?