11.01

1. Experiment facut azi cu oameni obisnuiti: cat imi ia sa rezolv o situatie in cazul in care nu ma bazez decat pe informatiile primite de la ceilalti. Rezultat: timpul in care poti rezolva o problema, bazandu-te pe informatie precara si pe nealinierea astrelor (adica nu avem parte de ‘hai c-am nimerit-o ca orbul Braila’) este cel putin inzecit fata de situatia in care iti iei 10 minute inainte de a porni la drum sa analizezi datele problemei si sa pui niste intrebari, unele chiar de bun-simt, pentru a mari cantitatea informatiei de care dispui. Ca sa nu mai pun la socoteala si situatia in care, pe traseu nu mai ai de unde sa scoti datele suplimentare. O alta lectie despre faptul ca intai gandim si dup-aia muncim. Da’ io ce sa fac cu mine daca nu mi-e propriu modul asta? 🙂
2. Mi se imbarliga in cap o sumedenie de informatii despre agile, scrum si project management. Si deocamdata sunt maxim confuza, asta ca sa nu mai vorbesc de faptul ca in fiecare zi trebuie sa port cu eleganta perechea de chiloti de tabla, asta fiind singurul accesoriu care, deocamdata, ma pazeste de muscaturile de kr repetate la care ma supun dragii mei colegi, nemultumiti foarte ca am ajuns sa-i pastoresc. Just another bit of history repeating. E clar ca am iesit far away din zona mea de confort si doare al naibii si asta nu poate fi decat bine, daca e sa ne luam dupa cineva din apropiere, un sadic si un masochist deopotriva. Dar pe de alta parte cred ca atunci cand m-am autoevaluat ca fiind lipsita de viziune, fie ea si (sau mai ales) strategica, totusi n-am gresit prea tare. Exista lucruri care se pot invata, si le-oi invata, ca doar studenta am fost toata viata mea si cica mi-a placut (pe naiba), dar exista trasaturi pe care le ai sau nu le ai. Si eu nu cred ca-s nascuta lider. Poate lider spiritual, in vreo secta sau ceva, dar in IT sigur n-au nevoie de vreun guru din astia. Cat despre intuitie, buna ea, dar nu intotdeauna, iar in situatia data, poate n-ar fi rau s-o mai si exersez si pentru zona profesionala, ca sa reinceapa sa functioneze.
3. Unele chestii chiar se invata mai bine cand te preseaza ceva. In mai putin de doua saptamani am invatat sa tac si sa ascult. Ma stoarce de energie chestia asta si inca nu reusesc sa fac conexiunile cum ar trebui, dar primul pas e facut. Where next?
4. Omg, ma ia cu fiori cand ma gandesc in ce situatie de turkish delight as fi fost fara … mentor alaturi. Fortunately, deocamdata e aici. So let’s enjoy toata tarasenia!

 

this cut is the deepest

Sunt in momentul conflictului meu cheie: nici asa cum e nu mai merge, dar nici fuga nu-mi aduce, cel  putin pe moment, liniste sufleteasca. Disonanta cognitiva e la cote alarmante si, desi teoretic stiu ce am de facut si nimic de ordin fizic sau material nu ma impiedica sa o iau pe drumul pe care mi-e clar ca trebuie sa o iau, fricile nu ma lasa sa respir. Fricile si vinovatia. Am dat-o in bara pe un anumit plan. Asta e. Asta e? Nu stiu cum se face ca ma simt unica responsabila de toata situatia. Sunt vinovata ca am ajuns aici, sunt vinovata ca nu am pus punct atunci cand lucrurile au inceput sa nu-mi mai convina si nu am reusit sa gasesc modalitatile prin care sa schimb fagasul, vinovata ca las pe cineva neajutorat si fara sprijinul cu care l-am obisnuit (my bad), vinovata ca o sa-mi pierd din nou marea majoritate a prietenilor, vinovata ca eu sunt cea care lasa totul balta, vinovata ca nu mai vreau sa lupt, vinovata ca am incurcat niste vieti, vinovata ca nu sunt suficient de frumoasa, desteapta, puternica, ca nu am suficient de multe de oferit incat sa fiu iubita asa cum sunt. Si mi-e frica de singuratate. Singuratatea aia prelungita, din verile in care nu voi avea cu cine impartasi ceea ce vad, de la sarbatorile in care voi cunoaste fiecare crapatura din pereti si ordinea cartilor din biblioteca, din zilele in care imi voi dori un mid-week getaway si nu voi mai avea la dispozitie destinatia evadarii. Singuratatea in care imi voi invarti in cap intrebari legate de propria-mi valoare si de lipsurile mele pe care le voi considera ca pe tatuaje inscrise pe fata. Singuratatea noptilor in care doar pisica imi va mai tine de cald.Singuratatea aia pe care acum 10 ani am considerat-o cel mai de nesuportat dusman al meu.

Si nu-mi pot scoate din cap ca azi am un sprijin, poate cel mai puternic si mai valoros pe care l-am avut vreodata, dar nimic nu imi garanteaza ca el va fi aici si peste o luna sau 5.

Ce-mi doresc de la viata asta? Not much: sa fiu umar de sprijin pentru cineva, dar sa am la randul meu in acel cineva umarul de care voi mai avea si eu nevoie, un om cu care sa pot povesti cu miez si cu care sa rad, un om care sa ma considere un imbold pentru a face lucruri interesante si care sa fie pentru mine motor motivational si , last but not least, sa am pe cine tine in brate inainte de culcare. SI daca pana la cea din urma afirmatie se poate spune ca as putea sa invat sa gasesc in mine acel om, ultima e ceva mai greu de indeplinit de unul singur.

Iar intrebarea de ieri care imi revine constant in cap si imi face pielea de gaina e: si cum crezi ca daca nu iti vindeci ranile si nu iti iei lectiile vei putea incepe o noua relatie sanatoasa si ok?

Vom trai si vom vedea. Pana atunci insa, sunt foarte recunoscatoare pentru suportul pe care l-am primit. Cineva mi-a stat stoic alaturi atunci cand am lasat la lumina cea mai urata si mai vulnerabila fata pe care o am. Si asta inseamna enorm.

 

cate ceva din existentialism

Pana cand ma voi culege si voi povesti de aventura mea venetiana traita de una singura (chiar e greu sa iti plimbi emotiile, mirarile, constatarile, ideile pe limba, prin cerul gurii si sa nu poti sa le dai drumul pentru ca, nu-i asa, ce-ar crede cei din jur vazandu-te vorbind singura prin labirintul lagunar intortocheat.) posibil sa mai treaca un timp. Asa fac de obicei dupa fiecare escapada care, din diverse motive, ma lasa fara cuvinte si imi umple sufletul. Stau si astept sa se aseze amintirile si sa se contureze in interior un soi de stare de bine, aproape palpabila pe care sa o asez  pe rafturile memoriei. Si de multe ori nici nu-mi mai vine apoi sa mai scriu ceva, ca si cum cuvintele ar putea stirbi ceva din ce se naste inauntru.

Asa ca azi n-o sa scriu despre vacanta, o sa spun despre cum am vazut eu aseara raspunsurile la un chestionar existentialist pe care l-am avut de completat in incheierea anului de formare.

Asadar:

1. Nu stiu ce as fi raspuns intr-o zi ca oricare alta la intrebarea”ce e viata pentru mine?”. Probabil m-as fi balbait putin si as fi cautat sa evadez. Astazi insa, proaspat intoarsa dintr-o escapada singuratica in Venetia, raspunsul imi pare destul de simplu: o insiruire de plecari catre destinatii care imi imbogatesc sufletul si reveniri de confirmare acolo unde simt ca imi sunt radacinile din care imi trag puterea. Poate ca uneori radacinile sunt prea puternice, limitand distanta pana la care imi dau voie sa explorez sau sa ratacesc, poate ca alteori ele sunt cele care ma fac sa reusesc sa mai gasesc rostul unei zile.

Mi-ar placea sa pot spune ca viata mea este o suita de zambete si de emotii, dar e mai degraba o linie dreapta pe frunte, un rid de expresie adancit ca o urma de cutit si nu  unul de-a dreapta si stanga buzelor. Pacat de momentele pe care nu am stiut sa le transform mai devreme din suparare in lectie, de momentele in care am uitat sa imi port cu incantare rujul rosu, de momentele in care am uitat ce inseamna sa simti si sa te bucuri de asta sau sa evadezi si sa uiti de toate. Noroc cu aceleasi momente care m-au invatat sa inteleg valoarea prezentului.

2. Nu pot spune ca mi-am gasit sensul existentei, desi il caut de o vreme. Nu stiu insa cat de activ, ce-I drept. Deocamdata e mai degraba un proces neintrerupt de incercari si erori . Ceea ce pot spune insa e ca a-i ajuta pe cei pe care ii simt aproape imi deseneaza un zambet larg pe fata, iar curiozitatea de a vedea lumea din jurul meu, oameni si locuri, ma face sa imi doresc sa mai traiesc si ziua de maine. Iar motorul zilelor care se insiruie sunt emotiile pe care le traiesc.

O vreme am crezut si am sperat ca invatarea e cea care ma defineste ca om. Si n-am gresit major, doar ca nu invatatul din carti ne creste la modul real, ci mai degraba e vorba de invatarea aceea a lucrurilor pe care le putem pune in practica, le putem transmite mai departe ca utile si experimentate/experimentabile, sunt cunostintele care ne hranesc curiozitatea si ne fac sa cautam, insetati, mai departe, sa ne intrebam continuu, fara sa ne sperie ‘de ce?’-urile, sa rezolvam in minte puzzle-uri complexe, in moduri personale, sa ne simtim mai bogati doar prin faptul ca stim.

Si mai cred ca un al doilea sens al existentei mele il pot gasi in oamenii cu care ma intalnesc, in emotiile pe care le dezvolt in legatura cu acestia si in impartasiri. E un mod excelent de a ma cunoaste pe mine, in adancuri, prin oglindire.

Dar ce pot spune azi este ca o sa caut in continuare. Si probabil atunci cand voi fi gasit sensul, voi fi gasit si capatul celalalt al firului de ata numit viata.

3. Mi se pare interesant acum ca toate culorile pe care le aleg de ceva vreme sa ma reprezinte in exterior, de la imbracaminte, la nuantele parului, sunt culori reci. Uneori chiar non-culori, nuante de gri si negru. Dar gandurile si visele mele sunt populate de galben, verde si orange. Sa fie oare pentru ca incerc cumva sa maschez caldura care vine din mine?  Posibil, pentru ca daca ma intrebi ce da caldura vietii mele azi, am sa raspund fara sa clipesc ca sunt emotiile pe care le traiesc cu intensitate maxima, fie ca e vorba de furie, fie ca e vorba de  dragoste sau ura. Si nu cred ca e rau ca aceasta caldura sa vina din interior, nedepinzand de ceilalti, doar ca n-ar strica o nuantare, o echilibrare si o redirectionare, adica ce-ar fi daca as reusi sa invat ca furia e doar o suparare, ura poate imbraca si forma unei nemultumiri, iar dragostea are si parti mai rationale si nimic nu ar trebui sa o depaseasca pe cea fata de propria persoana.

Si mai cred ca ceea ce imi creste temperatura fiecarei zile sunt visele mele. Pe care ma straduiesc sa le si traiesc si cu ochii deschisi. Cat pot de des.

4. Am vazut in ultimul an ca modul hedonist de a trai face viata mai valoroasa doar in propriii ochi. Si daca pana nu demult asta nu ma deranja, ba chiar imi faceam o valoare personala din asta, astazi vreau sa las ceva in urma. Nu stiu inca concret ce anume. Si mai ales pentru cine. Poate ca ar trebui sa renunt pana si la intrebarile astea . Poate ca ar trebui sa uit chiar si de forma materiala pe care o poate imbraca acest „a lasa cuiva ceva”. Astazi, acum, cred ca valoarea vietii mele e sa las urme in ceilalti, urme care sa ii ajute sa creasca, sa traiasca altfel decat o faceau pana la momentul intalnirii cu mine, mai frumos si mai implinit. Chiar mi-as dori sa stiu ca undeva, la finalul vietii unora din cei cu care am interactionat vreme mai indelungata, vor exista oameni care sa spuna ca se bucura ca ne-am intersectat caile pentru un timp.
5. Daca e sa bat un cui sau sa montez o noptiera de la JYSK, probabil nu m-as baza prea mult pe mine insami. Voi face ceva din acestea, sau toate, cine stie, doar daca nu voi avea incotro si nu voi gasi pe cineva mai indemanatic decat mine. Pentru ca nici rabdarea, nici meticulozitatea nu sunt tocmai calitati cu care sa ma laud. Asadar, in situatii de gen, m-as baza mult pe persuasiune sau pe actorie. In rest insa, am pe undeva, prin rucsacul cu ‘efecte’ pe care il port cu mine mult entuziasm, dedicare si pasiune, activate insa doar in combinatie cu evenimentul, ideea sau persoana potrivite, ceva inteligenta educata, condimentata cu urme de logica si, pe ici, pe colo cu sarcasm si autoironie, ceva cultura generala, putintel peste medie si atat cat trebuie ca sa nu ma fac de ras la o adica, curiozitate destula si determinare, imbracata deseori in incapatanare. Ingredientele nu-s rele. M-au descurcat destul de bine pana acum. Depinde insa ce mai adaug la ele sau ce mai cultiv, ca sa fie si mai bine de acum incolo.
6. Renasterea mea ‘de zi cu zi’ poate nu-i intotdeauna a naibii de spectaculoasa, poate nu se intampla chiar in fiecare zi, poate ca uneori nu o vad sau alteori nu o pretuiesc destul sau nu o vad ca atare, poate ca uneori raman sub impresia ‘mortii’ anteriore, uitand de lumina de dupa, dar atunci cand se intampla si o sesizez ca atare, e pentru ca imi dau voie sa visez, sa vad, sa simt si sa sper. Si, mai mult de atat, sa ma vad capabila sa ofer, sa imi ofer si sa ma ofer.
7. Cat despre testament, n-am iubit niciodata prea mult notarii sau documentele oficiale de gen. Mi se pare ca, intr-o forma sau alta, ne dam seama sau nu, ne impovareaza, nu neaparat ne si responsabilizeaza. Dar as formula putin altfel lucrurile, daca chiar trebuie sa incropesc un testament afectiv. As lasa in urma mea si celor ce vor sa experimenteze, emotii, in toate culorile si sub toate formele, temperate in traire de ratiune. As lasa in urma iubirea si respectul  fata de sine ca piatra de fundament pentru viata, dorinta de crestere de fiecare zi si fiecare ora si gustul minunat al clipelor prezente. Si ascuns intr-un saculet, pe post de condiment, imaginatie sa fie! Si fiecare sa-si dramuiasca din acestea dupa cum ii va fi pe plac!

 

 

din lectiile anului

„Daca in timpul zborului avioanele ar deveni constiente si ar incepe sa gandeasca, toate companiile aeriene ar da faliment. Situatia noastra, cand trebuie sa mergem pe scandura sau sarma, e similara. Situatia noastra in VIATA e similara. Concentreaza-te pe ceea ce este in fata ta, nu de o parte si de cealalta a ta si vei avea o sansa mult mai buna de a traversa prapastia. Acea prapastie care, dupa Nietzsche, separa animalul de supraom.”.

Citeam asta in vacanta in „carticica” despre psihopatie si succes. Mi s-a parut o lectie buna. Voi incepe sa merg pe scandura sau, in lipsa, pe borduri.

P.S: si da, cred ca anul asta e mult legat de lectii preluate din carti sau de la oameni. Nu pentru ca nu ma uit suficient ograda mea, pentru ca nu ma simt, nu ma ascult indeajuns sau nu ma disec prea adanc, ci pentru ca am facut-o deja, cum am stiut mai bine, ce-am putut, am cizelat, iar acum sunt la capitolul ‘ce n-am putut singura’. Si ca sa lucrez la ce n-am putut singura, ma uit la altii, mai destepti sau mai trecuti prin viata ca mine, preiau idei si vad daca si cum mi se potrivesc. E si asta un mod de a invata si de a experimenta.  Al meu. Astazi.