RSS

Arhive pe categorii: Uncategorized

si traducerea dezlanarii

De fapt ce se petrece cu mine: regresie la stadiul de copil in care plansul determina (sau nu) aparitia atentiei materne sau cel putin a unui surogat pentru aceasta, fiind unica forma la care persoana de atasament mai reactioneaza. Specific persoanelor cu tip de atasament anxios cu elemente de tipologie dezorganizata. Simplu, mon cher Watson! Ce rahat!

Oare cum ii poti spune altfel parintelui sau persoanei semnificative din viata, in calitatea ta de … copil, ca ai nevoie de el? Si mai ales cum il poti face sa inteleaga nevoia ta, fara a o considera o corvoada? Probabil ca nu ar fi necesar sa iti pui intrebarea asta daca persoana ar fi empatica sau daca te-ar iubi suficient. SI o data constientizata problema, cum sapam la ea? Dar intrebarile astea sunt, de fapt, eronate, pentru ca pleaca de la o premisa eronata. NU MAI ESTI COPIL! Esti un adult care se poate oricand educa singur cum crede el mai bine.

Partea buna e ca, din perspectiva psihologica, plansul inseamna ca s-a atins ceva in interiorul nostru si suntem pe calea vindecarii.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 Iulie 2017 în Uncategorized

 

iaca niste dezlanare, sa avem ce croseta

Azi dimineata cand am inceput sa scriu mizeria asta, mi s-a parut ca Anna Karenina e nimic pe langa mine zilele astea. O las scrisa, ca dupa ce-mi revin sa rad naibii un picut de creierul de vata pe care-l am uneori si de faptul ca eu inca cred in ce imi spun ceilalti si nu in ce simt eu. Dar de durut sa stiti ca doare. Rau. Fix cum zic mai jos.

Asadar, luati de aici tristete!

Sunt deja 5 zile care s-au scurs si in care n-am scapat de reprize prelungite de plans care ma lovesc cand ma astept mai putin: cand la birou, cand acasa, cand noaptea, cand in masina. Fain e si cand ma ia la sport. Nu-i nevoie decat de un vers auzit pe undeva, de o frantura de cantec care sa scormoneasca ceva nedefinit prin suflet, de o imagine care sa-mi strafulgere retina sau memoria pret de o clipa, infigandu-mi-se in creier ca sa raman fara aer. Pana si ‘Despacito’ ma face sa mucesc in batista. Deci plang de sare camasa de pe mine (si cum mai beau un pahar cu apa, cum il plang si pe ala) si ma seaca sa tin toate astea in mine (ca doar daca le aude cineva, ma intreaba daca am vreo problema psihica de-mi fac singura astea? Mda, oi fi avand.)

Doare exact ca in descrierea lui Bukowski, de parca cineva mi-ar lua fiecare oscior si fiecare muschi si mi le-ar rupe in mii de farame. Doare cum n-a mai durut de ani de zile. Doare la fel ca atunci cand R n-a mai fost in zona. Mai rau e ca, tocmai de aia, stiu deja ca, o data cu asta, o sa mai moara o bucatica de copilarie in mine, ca iarasi va fi liniste apasatoare prin suflet pentru ani la rand, ca o sa ma feresc din nou de oameni si ii voi trata pe toti la fel, cu un cinism cat Himalaya si, cireasa de pe tort, o sa imi mai creasca un mecanism de aparare hidos ca un neg pe varful nasului.

Sau, ar mai fi o varianta, contrar a ce sunt si a ce cred, m-oi duce sa fac ce-mi propune de vreo 3 ani AL (si pana azi am tot rezistat, ca mi s-a parut unfair), sa vad cum e sa-mi faca mie placere ceva care i-ar face pe ailalti sa sufere. Ca doar ce e fair in viata, nu? Dar tot cinism ar fi si asta. Si nici nu-s sigura ca mi-ar face placere.

Asadar, oare de ce imi fac toate astea? Ce ma impiedica azi sa mai cred, naiv, ca totul va fi bine? Ce-ar fi sa dau vina pe hormoni? Am auzit ca se poarta :))).

Sunt un om teribil de slab! Sau vulnerabil. Sau cum vrei sa-mi zici… Si cine are nevoie de asa ceva? Tata – mi-a spus-o acum, o data reintrat in spital, cand ma straduiam sa cladesc intre noi ceva ce n-a existat niciodata, ca sunt ceea ce in mintea lui inseamna un ratat. Nu tu copii, nu tu casnicie fara valuri, nu tu pozitie sociala. Numai calatorii si psihologie. Deplorabil. Ce-i aia? CUm am putut ajunge eu, fiica lui, asa ceva, aka nimic! M – nu-si doreste decat sa stie ca exista cineva care face in locul lui chestii. Cineva util, care sa actioneze in asa fel incat sa iasa lucrurile bine, dar care sa ii lase impresia si ca planul a fost gandit de el. Ca cineva cu care sa fim pasionali exista, dar in alta parte. D – ha! D nu vorbeste. Adica vorbeste, dar rar si nu despre el, nu despre noi. Si indiferent ca am tacut sau i-am spus cumva, chinuit, ce mai cred si ce mai simt, tot de tacere m-am lovit. Si probabil ca si tacerea lui are o semnificatie, dar m-am incapatanat pana duminica sa raman in lumea mea imaginara unde mi-era cald si bine si unde tot el ma ajutase sa ma bag! Si-acum am decis sa sparg balonul de sapun. SI nu e bine. Nu e bine! Oricum, pentru cei tocmai enumerati ceea ce sunt eu e semn de no good. Deci cine are nevoie de asa ceva, repet? Nimeni. Imi pare rau. Teribil de rau. Ca nu sunt cum ma vrea lumea. Am iesit si eu ce-am stiut. Dar asta sunt!

Concluzia: plm, fata, da-ti doua palme si revino-ti! Schimba naibii decizia, fii mai hedonista! A fi bine cumva! You’re enough to yourself! It should be enough!

Abia astept s-o iau azi pe dealuri!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 Iulie 2017 în Uncategorized

 

continuare

1. De fapt problema mea e ca nu ma pregatesc suficient de structurat inaintea unei sedinte! Ar fi bine ca in situatii ca si cea de azi se incep prin a descrie procesul ‘tehnologic’ prin care am ajuns la rezultat. Atat timp cat celor din jur nu le este transparent faptul ca au existat cateva variante pe care le-am analizat si pe care le-am eliminat pe anumite criterii, senzatia lor va fi ca problema a fost tratata superficial, senzatia mea va fi mereu ca solutia aleasa e proasta si ca nu am valoare si voi mai si muri de 10 ori asistand la procesul lor de reinventare a rotii, prin care am trecut in prealabil, fara sa le pot spune ceva de genul :’ v-am explicat asta si uite cum o vad eu!’

2. Cea mai utila si inutila chestie pe care o are omul in el e speranta. Ea te face sa mergi mai departe si daca merita si daca nu merita. Si am inteles acum de ce luptam deseori pentru cauze pierdute. Pentru ca daca nu ne-am pastra speranta ca poate se va intampla ceva bun, am renunta, si renuntand ne-am intreba mereu cum ar fi fost daca. Ori oamenii foarte rar se intreaba ‘cum ar fi fost daca’ in situatia in care nu renunta la lupta. Nu prea exista intrebarea asta atunci cand esti in focul luptei, pentru ca simti ca faci ceva. Si a nu face nimic e o alegere, dar nu e o actiune care sa te tina ocupat si traind cu impresia ca actionezi pentru o chestie pe care o asimilezi unui scop. SI mai este si fascinatia necunoscutului pe care o resimtim mai puternic atunci cand avem un obiectiv pe care vrem sa il atingem, decat atunci cand obiectivul e unul abscons.

De exemplu: de ce lupti pentru o relatie pe care o stii imposibila? Pentru ca stii in acelasi timp si cum ar fi sa renunti, stii ce ar insemna asta. Tristete si gol. Preferi sa lupti pentru ca dincolo de lupta asta, exista speranta, cat de mica, a castigarii bataliei si fascinatia necunoscutului pe care vrei sa il descoperi, sa vezi cum e acolo. Vrei sa traiesti o noua experienta. A renunta la lupta inseamna sa ramai acolo unde esti, in situatia ta, uneori idioata, si sa te intrebi, daca mai ai voce sau suflu, cum ar fi fost daca…

Pe scurt, in fiecare minut al luptei stii exact in ce stare vei fi daca renunti, dar nu stii niciodata cum va fi daca nu renunti. Si asta e fascinant si motivant in acelasi timp.

Si acum realizez ca situatia cea mai neplacuta pentru mine e aceea de a lua decizia renuntarii la lupta.

Si fundal sonor putin Within Temptation

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25 Iulie 2017 în Uncategorized

 

disectii

O zi aparent ca oricare alta, in realitate, ceva mai complicata datorita unei incarcaturi emotionale ale carei surse (multiple) ma straduiesc sa le identific cat mai exact, evitand sa ma rezum la prima cauza care imi vine in minte – constiinta pierderii a ceea ce in capul meu insemna o optiune care ma facea fericita. Doar in capul si in sufletul meu. Nicaieri altundeva.

Am avut asadar azi ocazia sa ma analizez in cateva situatii profesionale, posibil neutre pentru altii, dar nu tocmai confortabile pentru mine, in care posibil sa fi luat lucrurile prea personal. Spun ‘sa ma analizez’ pentru ca, asa cum unii au observat, reactiile nu mi le-am putut controla foarte bine. Dar hai sa disec despre ce a fost vorba.

Plecam de la premisa ca imi place sa fiu, daca nu cea mai buna, cel putin acolo, in top. Asta vine din nevoia mea de validare, de castigare a respectului sau a unei pozitii privilegiate. Cumva simt ca astfel sunt ‘iubibila’, desi termenul e derutant atunci cand vorbesti de latura profesionala. La modul realist, chiar nu e nevoie sa fiu iubita la birou. In ideea asta, ma deranjeaza sa imi fie puse sub semnul intrebarii solutiile alese, atunci cand nu sunt cunoscute de toate partile implicate premisele, pro-urile si contrele. Expresii de genul ‘daca intram eu mai devreme in proiectul asta’ sau ‘acuma o lasam asa, ce sa facem’ au darul sa apese in mine niste butoane care au legatura cu increderea in sine. Mai degraba cu neincrederea. Pentru ca desi cred ca solutia pe care am adoptata este foarte potrivita problemei puse pe tapet, nu am certitudinea ca este cea mai buna sau cea mai desteapta. Nu stiu daca asta se asteapta de la mine, dar ideea indusa e aceasta: ca sau am gasit solutia optima sau ceea ce am propus nu are nicio valoare. Mi-e greu ca in momentele in care nu imi pot aduce la lumina increderea in mine sa imi pastrez calmul si sa ascult argumentele rationale ale interlocutorului (pentru ca, cu siguranta, intre ceea ce percep eu ca lovituri sub centura, exista si asemenea elemente, pe care le-as putea lua cu mine, ca invatatura).

O alta atitudine care ma deranjeaza este aceea in care mi se impune ce sa fac, mai ales atunci cand impunerea asta este pentru mine un abuz. Oare daca nu ai sti ca stiu si pot sa fac actiunea pe care mi-o ceri, desi nu e de competenta mea sa o fac, mi-ai mai cere-o atat de imperios? Aici insa cred ca e problema mea, ma indispun activitatile repetitive, care nu necesita implicarea ganditului si creativitatii si de aceea, atunci cand sunt obligata sa le fac, ma ia cu gretica si cu dorinta de a evada cat mai repede si mai fuserit din ele. Ei bine, poate as putea sa pricep ca in viata mai facem si lucruri care ne displac, pastrand insa in minte scopul final, reusita proiectului pe care il gestionam si care, in ansamblul lui, ne face placere.

And last, but not least … cireasa de pe tortul zilei a fost ceea ce am perceput eu ca fiind un atac prin care nu s-a incercat rezolvarea unei situatii, ci evidentierea ca greseala personala a unui element de analiza discutabil, cu scopul de a minimiza efortul facut intr-un proiect si a demonstra ca exista persoane mai bine pregatite. Lipsa unui arhitect al unui sistem are repercursiuni importante in toate proiectele care sunt in curs de executie, mai ales acolo unde acestea au puncte de legatura intre ele sau cu alte module. Continui sa nu cred ca imaginea de ansamblu a sistemului este indatorirea ba-ului, atunci cand acesta are in sarcina punerea in opera a unui modul. Sa ne gandim cum se desfasoara lucrurile in outsourcing. Cu siguranta ca descoperirea si marcarea punctelor de impact tine de aria proiectului, dar asta nu inseamna ca acolo unde am descoperit posibilele mufari, trebuie sa si actionez si sa prevad dezvoltari care tin de alte module. Asta ar insemna, dupa mine, largirea, potential fara limita, a proiectului curent. Ceea ce nu mi se pare o abordare corecta si productiva. Poate ma insel, dar timpul imi va demonstra daca e cazul sa imi schimb perspectiva. Oricum, imi asum posibilele lipsuri, dar consider ca e in masura sa ma critice cineva care are competenta sa o faca. A incerca cu tot dinadinsul sa arati ca eu gresesc si tu nu, mi se pare o abordare rautacioasa si ma intreb care-ti sunt scopurile. Dar asta are din nou legatura cu nesiguranta mea, cu lipsa de incredere in ceea ce sunt si stiu sa fac si cu lipsa inteligentei emotionale.

Lectiile zilei? Sa-mi accept vulnerabilitatea. Sa inteleg ca, atat timp cat dau ceea ce pot mai bun, este destul. Si daca nu este, atunci poate e cazul sa imi caut activ un alt loc. Iar asta e aplicabil si in viata personala. Treaba este insa ca inainte sa dau liber emotiilor sa imi iau intotdeauna un minut pentru tras aer in piept si pentru a-mi aduce aminte ca e posibil ca reactia emotionala sa fie dictata de un pattern dezadaptativ exersat prea mult pana acum. Dar care, prin exercitiu se poate schimba.

Alte decizii ale zilei? Colaterale, dar existente: renuntarea la statul aiurea pe fb, la fumat, la amintiri si la vise care sa-i implice pe altii. Se cheama revenirea la realitate pe principiul leucoplastului: tragi o data, doare de urli, dar dup-aia ai scapat. Cu asta ne luam la tranta. N-are a face viata cu ce ne dorim sau cu ceea ce e frumos. Realitatea bate fictiunea.

Si de fundal sonor avem Let us burn

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 24 Iulie 2017 în Uncategorized

 

bff

De fiecare data cand merg la un concert de amploarea astuia cu Depeche Mode, ma ia o stare de euforie. Azi a fost insa ceva in plus. Cand m-am imprietenit cu A, canta undeva in fundal piesa cu Richard (sic! aka Personal Jesus). Eram in liceu (thursday years ago 🙂 ) si credeam ca Gahan si ai lui revolutioneaza muzica (poate ca asta au si facut). Le stiam toate versurile, le interpretam cu toata nebunia varstei si ni se pareau geniale.

Azi, cu acelasi Personal Jesus in fundal, ne-am regasit pe acelasi continent si am sarbatorit 20 si x ani de prietenie. Am ras, am dansat, ne-am dat afara plamanii si am ramas fara voce, redevenind pentru cateva ore adolescentele de altadata. Poate ca timpul o fi trecand peste corpul nostru fizic, but inside, my dear, inside nothing’s changed!

Ma bucur atat de mult ca am facut din nou asta impreuna!

Si fundal sonor, ce altceva decat D M

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 24 Iulie 2017 în Uncategorized

 

carpe diem!

Am avut la dispozitie 9 luni sa ne bucuram de ceea ce ne puteam oferi unul celuilalt. Si nu ma refer aici la sex. Deloc! Asta am exclus din start. Zic doar de conversatii faine din care invatam, iesiri la munte in care peisajele si extenuarea ne lasau fara cuvinte, dezbatut carti si filme si idei, experimentat chestii impreuna, construit o echipa. Si nu-i ca si cand n-am fi facut nimic din toate astea, din contra, am facut multe, dar parca ar mai fi fost loc de multa bucurie, nu doar de doze homeopate. Traiesc cu impresia ca fricile ne-au pus piedici, rusinea ne-a oprit de la a ne bucura, iar regulile, unele exprimate, altele percepute, iar altele imaginate, dar toate neclarificate, ne-au facut sa pierdem oportunitati si sa gandim mereu ingraditi in parametrii unor limite. (Eu nici macar nu mai indraznesc sa iti propun Cetatile Radesei weekendul viitor. As formula-o ca pe un santaj emotional – posibil ultima noastra ‘aventura’ – si, fiind constienta de el, nu vreau sa fac asta, desi mi-ar pica extraordinar de bine.) Si am amanat chestii. Adica am facut ceea ce stim mai bine sa facem amandoi. Am amanat.

Puteam, cred eu, sa lasam tristetea sa se astearna doar la final, iar pana atunci sa traim. Si daca ne gandim, indiferent cum am fi gestionat situatia, tot ar fi venit ea, tristetea (dar uite ca numai p-asta n-am amanat-o, fir-ar sa fie!). Asa, ne-am chinuit (sau cel putin eu) abtinandu-ne de la trait, de la intreprins chestii care ne faceau placere si ne-am bucurat cu masura (si cata masura, Doamne! Nu cumva sa suparam pe cineva daca ne bucuram prea tare.) Si am crezut ca vom mai avea timp. Si inca ne mintim ca mai avem, spunand cand si cand ‘o sa o facem, R’, ‘o sa mergem, D’, ‘data viitoare cand mai iesim’. Doar ca, uite, in clepsidra mai e doar un firicel de nisip de scurs. Si e bine si asa, de timp ce am facut alegerea. Totul o sa fie bine, ziceai. Probabil ca este, doar ca eu acum nu pot vedea asta.

Avem insa de aici o lectie valoroasa, zic eu, pe care sper sa reusim sa o invatam amandoi: cea a lui carpe diem! Nu-i ea pentru rationali cum ne tinem, dar cat de bine ne-ar fi daca am intelege-o!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 23 Iulie 2017 în Uncategorized

 

Debate

De 3 ori mi s-a sters postarea asta. Parca e ceva ce n-ar trebui sa scriu sau ceva de care nu ar trebui sa-mi amintesc. In fine. Sa vedem ce mai reusesc sa rememorez…

Dezbateri de miez de noapte fierbinte:
-jucam cu totii propriile noastre piese de teatru, fara sa tinem cont ca adevarul e in alta parte si ca, poate, dand pe fata ceea ce suntem, am avea sanse mai mari sa fim fericiti;
– „atunci cand te-am aruncat pe usa afara, atunci te-am iubit cel mai mult, ferindu-te astfel de mine”.Oare de ce ar face cineva asta?
– Traim dupa reguli care ne ingradesc si vise, si viata, si dorinte, si, poate, devenire. Suntem pe de o parte, de o rigiditate care-ti da fiori, iar pe de alta, ne afirmam liberi. Cum merg astea impreuna? Cum te ajuta regulile de viata sa iesi din cutia pe care tocmai ele ti-au creat-o?
cat compromis suntem dispusi sa acceptam? Care-i proportia de viata pe care ne dam voie sa o avem?
– gasim rar in viata oameni alaturi de care timpul sa treaca fara sa ne dam seama si cu care sa avem conversatii cu semnificatie, oameni alaturi de care sa vrem sa construim ceva. Ei sunt sufletele noastre pereche. De ce am considera prezenta lor in viata noastra dispensabila?

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 22 Iulie 2017 în Uncategorized