RSS

Arhive pe categorii: notes to self

prieten de suflet vs. co-echipier pe viata

Mi-am adus aminte de o discutie de duminica si cred ca merita notata spre aducere aminte si meditatie. Intrebarea de la care s-a pornit era: atat timp cat ai prieteni de suflet, cativa, cati or fi si ceva cunostinte pentru passe-temps, de ce ai avea nevoie si de o pereche? Cred ca lucrurile sunau initial putin diferit, dar la mine asta a ajuns.

Well, intr-adevar ne nastem si murim singuri, mult din ceea ce traim se intampla in interiorul nostru si evenimentele sunt percepute in functie de modul in care ne-am mobilat de-a lungul existentei acest interior. Suntem ok cu ceilalti daca suntem ok cu noi insine, daca putem sta singuri o perioada de timp fara sa resimtim plictiseala, daca ne iubim, ne acceptam si ne iertam noi pe noi. Singuratea iti da libertate (zice-se) sau macar impresia ei, pentru ca nu toti stim ce-i aia, dar imi aduc aminte acum ce zicea Baudouin: ‘libetatea nu e sa faci ceea ce vrei, ci sa alegi ceea ce faci’.

Totusi, chiar daca prietenul de suflet va fi acolo si te va tine de mana la necaz, cred ca atentia pe care ti-o acorda nu are profunzimea oferita de cea a unui partener de viata cu care sa imparti bune si rele. Istoria comuna a individului cu persoane diferite aflate in cele doua roluri nu e neaparat identica, poate nici macar apropiata , iar gradul de implicare in constructia comuna a unei bucati de existenta nu e acelasi. Cu siguranta prietenul de suflet nu te va tine noaptea in brate si va forma mai rar cu tine o echipa de cursa lunga, cuvantul cheie aici fiind, pentru mine, ‘echipa’. Pentru ca doar rar scopurile sunt comune. Nu stiu daca si nu cred ca un prieten de suflet gandeste neaparat in termeni de ‘noi’ sau de ‘mine prin tine’.

Ideea prietenului de suflet pe mine ma caleaza foarte tare pe prezent (ceea ce nu-i rau, ca doar asa zic cartile de psihologie: traieste in prezent!), pe cand cea a unui partener de viata aduce cu sine in plus si notiunea de viitor, de plan, de perspectiva. Cred eu. Si desi expresia ‘al meu’ poate avea puternice valente de posesiune, daca le lasam pe acestea la o parte, tocmai ea denota gradul mai mare de implicare al unui partener de viata. Pentru ca devii astfel parte din mine.

Si last, but not least, hai s-o zicem si p-aia ca e vorba si de sex pe aici. Adica, fir-ar sa fie, de ce sa iti negi dreptul la a face dragoste, pe indelete, ‘body, mind and soul’ si sa inlocuiesti asta exclusiv cu descarcari hormonale ocazionale? Adica, zic eu, pierzi ceva, ca doar de aia esti animal superior si nu animal si atat.

SIgur ca nimic din toate astea nu mai e valabil in cazul in care, era sa zic ‘te alegi’, dar e vorba de ‘iti alegi’ co-echipierul nepotrivit. Ca patesti si nu rar. Par contre, probabil ca idealul e atins atunci cand partenerul e si prieten de suflet.

Dar oricum, asta e o parere personala a unui om candva dependent, azi luptandu-se cu situatii pe care nu le gestioneaza cu cea mai mare intelepciune. Caci nu e intelepciune, ci egoism chestia aia cand, indiferent de plusurile (cateva, dar cu mare greutate) si minusurile (multe si marunte) pe care le vezi (si le vezi), tu o tii pe a ta: ca nu conteaza diferenta de varsta, de inteligenta, de frumusete sau implicare, ci importanta e comunicarea, stimularea intelectuala, atractia si respectul. Hmmmm …  Sper ca nu mi-am dat foc la valiza cu afirmatia asta.

L.e.: si sa nu uitam ca intr-o prietenie de suflet probabil ca nu sunt implicate sentimente adanci si puternice. Ori tocmai aceste sentimente ne cresc, ne modeleaza si ne imbogatesc sufleteste, completand cu o noua dimensiune imaginea a ceea ce suntem sau putem deveni.

 

 

intamplari … intamplatoare?

Ma minunam recent de cate i s-au intamplat unui bun prieten in decursul unui singur an. Practic i s-a schimbat viata de vreo 214 ori si nimic din ce isi planificase nu a mai fost valabil de la un moment dat. Ma bucuram in sinea mea ca nu sunt in pozitia lui, dar uite ca semnul lui Uranus (sau al cui o fi) isi manifesta influenta si asupra mea. Nu neaparat ca as crede in zodii, stele si alte cele, dar … mai stii?

Dar despre ce-i vorba de fapt? Mi-am inceput anul intrebandu-ma ce m-a facut sa primesc in casa si in anturaj oameni cu care simteam ca am destul de putine in comun si care au inceput sa arunce gratuit in stanga si in dreapta cu substante maronii dubioase si al naibii de urat mirositoare. Am inteles atunci ca, pentru a cunoaste oameni noi si pentru a-ti primeni lista de prieteni, e nevoie sa faci loc noului si sa renunti la lucrurile vechi mancate de molii si de orgolii. Si important e sa te inconjori nu de ‘wannabes’ si de parveniti, ci de oameni cu aceeasi stofa ca si tine. Si am mers mai departe fara sa sufar din cale-afara.

La foarte scurt timp dupa revelatia asta, am mai trait dureros una: e greu, daca nu imposibil, sa arati oamenilor perspectiva ta si sa ii determini sa creada in ea atunci cand ei sunt setati sa vada lucrurile in cu totul alt fel. Si daca mai ai nesabuinta sa te opui curentului, ajungi in posturi ingrate. Credeam ca discutiile deschise si clare pot rezolva o sumedenie de lucruri, dar se pare ca ele pur si simplu nu se intampla la timpul potrivit. Sau, mai bine zis, nu se intampla la timpul potrivit pentru toate partile implicate. Fiecare are realitatea proprie care nu-i mai putin adevarata sau mai putin buna decat realitatea celuilalt, doar ca, personala fiind, are acel ceva care ii ofera o putere mai mare in ochii detinatorului ei. Ma deranjeaza atunci cand ipotezele de lucru si instructiunile se schimba de la un moment la altul, iar in secunda in care afli noile premise, e deja cam tarziu pentru a mai schimba ceva. Asta a fost momentul caruia-i zic eu ‘diavolul si puntea’.

Si cum doua lucruri urate se intamplasera deja, conform zicalei populare, mai trebuia sa mai vina unul, ca sa fie triada completa si sa scap de ghinion. Ei bine, s-au intamplat doua. Hmmm… dubios.

In urma cu o saptamana, performam la un atelier de teatru de improvizatie la care participam saptamanal de prin noiembrie. Imi placea teribil chestia asta pentru ca era momentul in care dadeam afara din mine o cantitate impresionanta de energie si traiam cu senzatia ca se intampla lucruri spectaculoase in interior. Mai mult, fuseseram informati ca acolo e, de fapt, laboratorul fiecaruia dintre noi, laborator sigur in care suntem liberi sa experimentam orice stare sufleteasca si actiune ne trece prin minte sau ne vine la indemana si unde nu aveam sa fim judecati. Pentru ca tocmai de aceea ne aflam acolo: sa dam frau liber necunoscutului din noi. Si n-a fost tocmai asa. Pentru ca performance-ul de care va vorbeam consta in a-l face pe partenerul de experiment, legat la ochi, sa traiasca interior si sa inteleaga o scena, orice scena (important de retinut), pe care aveam sa ne straduim sa i-o reprezentam. Cu alte cuvinte aveam libertatea de a-i sugera prin gesturi, atingeri, sunete sau orice altceva care sa nu fie vizual sau vorbit o intamplare. Idee mai buna decat scena rastignirii nu mi-a venit, parandu-mi mie si usor de realizat si extrem de sugestiva. Si dupa umila mea parere de IT-ist ingust la minte, mi-a si iesit treaba destul de bine, desi avertizasem publicul si coordonatoare ca, in cazul in care vor considera exagerata idee, sa ma opreasca oricand. Nu s-a intamplat asta, dar e drept ca lumea a cam amutit, iar la final echipa mea s-a ales cu o mustrare in toata regula. In fine, am inghitit cam nelamurita hapul amar, dar nu mi-am imaginat ca acela ar putea fi un motiv suficient de puternic pentru a desfiinta grupa. Si totusi asta s-a intamplat. N-as putea baga mana in foc ca motivul de baza e cel descris mai sus, dar zvonurile cam asta sugereaza. Incerc sa le ignor, dar deocamdata nu-mi prea iese.

Capac, imi ajunge la ureche azi, nu tocmai intamplator (ca nu-i intamplator cu siguranta faptul ca prietena mea cea mai buna a aflat despre asta), ca fostele partenere de blog au pus la cale o intreprindere similara, asa, in ciuda p…. Sigur ca fiecare e liber, mai ales pe net, sa faca exact ceea ce-si doreste, la dimensiunea si calitatea pe care o poate sustine (si, dupa cum spuneam candva, loc e destul pentru toata lumea sub soare, hidosi si frumosi, limitati sau destepti). Urat este insa ca au preluat fara nici un fel de scrupule o idee care mi-a apartinut in intregime si un proiect pe care l-am pus pe picioare in mare parte prin eforturi proprii. De unde deduc nu doar ca ideea mea initiala e una buna, ci si ca nu-s atat de ingusta precum ma picteaza unii. Atat timp insa cat m-ai manjit de sus pana jos cu toate cate ti-au venit la gura, intr-o maniera in care poate doar la usa cortului mai intalnesti, ce te-ar mai putea determina oare sa furi ceva, fie si o idee (la care provenienta e greu de verificat, ce-i drept) de la un om pe care il detesti atat? Probabil insa ca vor avea suficient orgoliu, cel putin una din ele sunt sigura ca are, incat sa ii dea o alta tenta decat cea pe mi-am dorit sa i-o imprim eu comunitatii initiale.

Hmmm, una peste alta eu personal sper ca sirul intamplarilor ciudate sa se fi sfarsit aici, cel putin anul acesta. Dar niste trebi inca nu le-am lamurit-o pe deplin:
– ce-a vrut universul sa-mi spuna mie cu toate acestea adunate, in afara de mesajul explicit c-as fi un sac de frustrari si orgolii carat in spate din motive necunoscute? (chiar daca ar fi asa, te pune cineva sa stai in preajma mea vreo 7 ani? bine macar ca nu-s urata. sa fi vazut atunci frustrari … =)) )

 

Etichete: , ,

lauda de sine – ce-am facut in ultima luna

In ultima luna mi-am aratat mie ca am instincte bune si fler care functioneaza altfel decat imi imaginam eu sau care, de-a dreptul, sunt altele decat cele de care mi-era frica.

In ultima luna am pus singura la cale un proiect pe care l-am crescut si l-am ingrijit numai dupa mintea mea si acuma, uite, a ajuns mare si frumos si se apropie de final. Am avut nevoie de ajutorul altora doar pentru niste poze, pentru reprezentare si … pentru transportul unor saci de jucarii. In rest m-am descurcat, de bine, de rau, pe propriile mele picioare. SI mai urmeaza unul, aproape la fel de frumos. Si cu siguranta il voi duce si pe acesta tot singura. Asa-i in tenis. Treaba cu laurii inca n-o diger foarte bine, dar in fine …

In ultima luna am realizat ca, in pofida unor atitudini mai putin fericite pe care mi le asum, sunt ceea ce, din perspectiva mea, se cheama ‘prieten’, adica omul cu care poti face lucruri frumoase de care sa va bucurati impreuna, asta chiar daca, de multe ori, refuz iesirile la cafele, lancezelile pe terase si iesirile la plimbarici scurte pe dealurile din apropiere. Pare contradictoriu, dar, desi nu stiu cum sa explic prea bine, nu este. Prefer o seara de Catan sau de povesti despre cele 193 de pacate definite mai nou de biserica ortodoxa.

In ultima luna am facut inventarul ideilor bune pe care le-am dat oamenilor din jurul meu in ultimul an (vreo 16 la numar) si am ajuns la concluzia ca, desi, fir-ar sa fie, de mine am uitat, tot ce am produs functioneaza binisor si bine. Nimeni insa nu-si mai aduce aminte acum ce-a fost mai intai, oul sau gaina. Probabil supermarketul.

In ultima luna mi-am realizat unicitatea mai tare ca oricand si sunt convinsa acum ca voi fi un psiholog extraordinar.

Si cu atatea calitati la activ, ce-as putea eu sa ma fac cand voi fi mare?

 

Etichete: , ,

cenzura, spontaneitate, educatie

se zice ca daca incepi prin a-ti cenzura … auto-cenzura (am gasit-o si pe asta! sic!) si prin a da drumul primelor cuvinte si idei care-ti vin in cap, iar mai apoi, in toata nebunia asta integrezi si o cantitate oarecare de ratiune, asa, ‘dupa gust’, poti naste cele mai bune si interesante chestii. unii ii spun spontaneitate. cica s-ar putea invata. nah, si ce-i greu in asta? oricine poate debita o sumedenie de prostii la o adica. uite ca am si pus o eticheta! sa te doara insa la 5 metri in fata de parerea celorlalti si de zambetele lor superioare sau mustacite e marea realizare. iar daca atitudinea asta nu ti se trage dintr-o teribila si ingamfata naivitate (cum tocmai am intalnit in weekend), atunci chiar se cheama ca-mi dau jos palaria.

de saptamana trecuta, am inceput sa lucrez pe tema asta. sunt curioasa unde si cand ajung. ar fi minunat sa-mi si dau seama cand s-o intampla.

ah, si sa nu uit: cu unii oameni pur si simplu nu avem acelasi ritm, oricat ne-am stradui. si daca imi aduc aminte de asta, poate renunt totusi la a mai depune atat efort in ‘participarea’ la amicitii-‘spectacol’ care te consuma degeaba.

 

Etichete: , , , , , ,

comunicare

pana sa nu am la activ atatea cursuri de comunicare si atatea ore petrecute cu psihologi de toate soiurile, habar n-aveam nici de ce ma deranjeaza unele discutii, nici de ce ma irita unii oameni la 7 din 10 contacte. si de ce ii irit pe altii la randul meu.

desi intre timp am aflat raspunsul la intrebarile astea, n-am facut altceva decat sa ma educ pe mine in ale vorbitului. cum am putut. chiar si asa, inca mai ridic sprancenele celorlalti cateodata. si mai stiu ca, din pacate, cei din jur nu-si vor cizela exprimarea. depinde doar de mine sa evit taisul cuvintelor lor.

 

Etichete: , ,

cv emotional – partea a doua

Peste experienta sentimentala, desi esentiala, imi permit sa trec. E de preferat asa: vulnerabilitate oferita pe tava, dar cu masura. Ar fi prea dureros si fara rost altfel. Astfel incat continui cu

Sentiment matern: nemultumirea
Limbi straine cunoscute: demonstratia ostentativa
Sentimente straine dar cunoscute: bucuria – in scris e la nivel mediu, oral – nu exista, trait – n-o prea bag in seama
dragostea – scris si oral, cunostinte medii, trait – confuz

Competente si abilitati sociale in context:
– stiu sa arat oamenilor ca ma deranjeaza, ca sunt nervoasa, ca sunt tampiti, ca ii dispretuiesc
– stiu cum sa transform o discutie calma intr-una muscatoare, dupa care stiu sa ma retrag
– stiu cum sa jignesc oamenii cu zambetul pe buze
– dar stiu la fel de bine sa maschez sau sa evit toate astea, daca vreau. Chestia e ca nu prea vreau. Sau ma trezesc post factum ca as fi vrut s-o fac pentru ca nu inteleg de ce nu m-am putut opri.
– si mai stiu sa parez acuze, sa intorc cuvinte in favoarea mea si stiu sa ies basma curata
Cu toate astea, stiu
– si sa dau aproape tot si sa urmez neconditionat daca mi-ai castigat increderea;
– sa tac, dar sa gandesc in tot acest timp si nu fara folos;
– sa analizez, sa sintetizez si sa interpretez la nivel de arta.

Competente si aptitudini tehnice: cele doua maini stangi cu care sunt inzestrata, alaturi de sufletul meu colturos pot face zob o relatie, orice fel de relatie, ‘in no time’. Dar puzzle-ul rezultat in urma zdrobirii mi se pare deseori provocator.

Competente si cunostinte de utilizare a calculatorului: exceptionale. La utilizarea calculatorului singurul lucru care ar mai putea trada emotiile sunt emoticoanele. Si nu le folosesc. Doar sunt un om serios.

Permis de conducere : da. Si sentimentul pe care mi-l induce posesia lui este ca pot si eu sa conduc ceva. Si in consecinta, am o stare de bucurie involuntara atunci cand ma urc la volan.

Informatii suplimentare: exista, dar pot fi contradictorii.

 

Etichete: , , ,

inventar – 17.09

– citesc un tratat de psihiatrie. asemeni eroului lui jerome k. jerome, constat ca am cate putin din toate cele, inclusiv paranoia in doze rezonabile, asa, cat sa nu bata la ochi. ‘mai putin de apa la genunchi’, dar daca ma gandesc bine, o am si pe aia. alcoolismul totusi m-a ocolit, dar ma gandesc ca omul cat traieste invata si experimenteaza.

– ma duc la interviuri asa, cat sa nu-mi ies din mana, dar ceva, comoditate, frica de schimbare, varsta, informatii culese de pe net, na, chestii d-astea, oarecum stupide, ma fac sa ma gandesc de 10 ori la varianta si sa decid o singura data: ‘dom’le, inca nu plec, ca nu-i chiar asa rau’, desi rau e destul daca anul asta, pentru prima data in viata, senzatia de bine de dupa o vacanta nu ca nu m-a tinut multa vreme, dar mi s-a parut mie ca nici n-a aparut.

de cei de la firma de azi chiar imi plac. par relaxati si ok si au un simt al umorului cam pe aceeasi lungime de unda cu al meu, dar parca, la cum ma stiu, nu-i tocmai bine-prevestitor sa-ti spuna ca esti de capul tau, tu centrezi, tu aperi, tu smulgi informatii de la ceilalti, tu vii cu idei geniale de schimbare, samd. stiu, declarativ suna fantastic. aproape ca si cum ai avea afacerea ta. si, daca stau sa ma gandesc, chiar asta cam fac zi de zi. in realitate, chestiile astea spuse insa, ascund extrem de mult subiectivism. sau pur si simplu sunt eu muuult prea precauta.

– maica-mea mi-a zis azi de la obraz si extrem de convinsa de ce zice ca n-am de ce sa ma fac psiholog. mi-a sugerat ca, daca chiar vreau sa-mi schimb meseria sau, nah, daca chiar e cazul, sa ma apuc de tehnica dentara sau medicina. ha! ma amuza! pe langa faptul ca as zice c-a uitat ca azi-maine dau in 40 de ani, inca mai incearca sa stie ea mai bine decat mine ce mi se potriveste si sa imi arate calea.

acum cativa ani imi spunea, ca multi altii de altfel, ca una din cele mai simple chestii e sa-ti schimbi meseria. in viziunea unora, niciodata nu-i tarziu, desigur. nu-ti place ce faci? nici un bai, lasi totul balta brusc si te apuci pur si simplu de altceva. la vreme aia, cum nu incercasem inca chestii din astea, am zis: ok, schimbam macazul! dar mai domol si din aproape in aproape. noroc ca nu l-am schimbat de tot, ca muritor de foame eram la ora asta.

si desi acum, cand ma gandesc, zambesc, oarecum amar, parca vad ca in cateva saptamani sau luni am sa ajung sa analizez detaliat parerea maica-mii referitoare la potentialul meu in viitor.

– am fost dusa, subtil si prin invaluire, ca sa nu zic ‘cu japca’, la protestul de duminica in favoarea salvarii rosiei montane. si desi sunt 100% pentru cauza asta, desi am vazut in jurul meu oameni de toate soiurile, de la hipsteri si artisti, la medici si profesori universitari si de toate varstele, de la copii in marsupiu sau fluturand plini de ravna un steag, la batranei linistiti, dar hotarati si foarte constienti ca reprezinta ceva, totusi marsurile de genul asta nu sunt genul meu de manifestare. nu stiu sa spun exact de ce, nu stiu ce ma face sa ma simt inconfortabil strabatand alaturi de altii strazile clujului si afirmand ceea ce cred, dar pur si simplu nu sunt in largul meu. asa incat, deocamdata cel putin, pana voi identifica o cauza sau o solutie, cu regret, voi ramane sa manifest din spatele tastaturii. imi doresc insa sa nu fie multi asemeni mie, iar daca sunt, atunci m-as bucura sa stiu ca, intr-un fel sau altul, fac si ei ceva, cat de mic, pentru cauza lor.

 

Etichete: , , , ,