RSS

Arhive pe categorii: eul in oglinda

cate ceva din existentialism

Pana cand ma voi culege si voi povesti de aventura mea venetiana traita de una singura (chiar e greu sa iti plimbi emotiile, mirarile, constatarile, ideile pe limba, prin cerul gurii si sa nu poti sa le dai drumul pentru ca, nu-i asa, ce-ar crede cei din jur vazandu-te vorbind singura prin labirintul lagunar intortocheat.) posibil sa mai treaca un timp. Asa fac de obicei dupa fiecare escapada care, din diverse motive, ma lasa fara cuvinte si imi umple sufletul. Stau si astept sa se aseze amintirile si sa se contureze in interior un soi de stare de bine, aproape palpabila pe care sa o asez  pe rafturile memoriei. Si de multe ori nici nu-mi mai vine apoi sa mai scriu ceva, ca si cum cuvintele ar putea stirbi ceva din ce se naste inauntru.

Asa ca azi n-o sa scriu despre vacanta, o sa spun despre cum am vazut eu aseara raspunsurile la un chestionar existentialist pe care l-am avut de completat in incheierea anului de formare.

Asadar:

  1. Nu stiu ce as fi raspuns intr-o zi ca oricare alta la intrebarea”ce e viata pentru mine?”. Probabil m-as fi balbait putin si as fi cautat sa evadez. Astazi insa, proaspat intoarsa dintr-o escapada singuratica in Venetia, raspunsul imi pare destul de simplu: o insiruire de plecari catre destinatii care imi imbogatesc sufletul si reveniri de confirmare acolo unde simt ca imi sunt radacinile din care imi trag puterea. Poate ca uneori radacinile sunt prea puternice, limitand distanta pana la care imi dau voie sa explorez sau sa ratacesc, poate ca alteori ele sunt cele care ma fac sa reusesc sa mai gasesc rostul unei zile.

Mi-ar placea sa pot spune ca viata mea este o suita de zambete si de emotii, dar e mai degraba o linie dreapta pe frunte, un rid de expresie adancit ca o urma de cutit si nu  unul de-a dreapta si stanga buzelor. Pacat de momentele pe care nu am stiut sa le transform mai devreme din suparare in lectie, de momentele in care am uitat sa imi port cu incantare rujul rosu, de momentele in care am uitat ce inseamna sa simti si sa te bucuri de asta sau sa evadezi si sa uiti de toate. Noroc cu aceleasi momente care m-au invatat sa inteleg valoarea prezentului.

  1. Nu pot spune ca mi-am gasit sensul existentei, desi il caut de o vreme. Nu stiu insa cat de activ, ce-I drept. Deocamdata e mai degraba un proces neintrerupt de incercari si erori . Ceea ce pot spune insa e ca a-i ajuta pe cei pe care ii simt aproape imi deseneaza un zambet larg pe fata, iar curiozitatea de a vedea lumea din jurul meu, oameni si locuri, ma face sa imi doresc sa mai traiesc si ziua de maine. Iar motorul zilelor care se insiruie sunt emotiile pe care le traiesc.

O vreme am crezut si am sperat ca invatarea e cea care ma defineste ca om. Si n-am gresit major, doar ca nu invatatul din carti ne creste la modul real, ci mai degraba e vorba de invatarea aceea a lucrurilor pe care le putem pune in practica, le putem transmite mai departe ca utile si experimentate/experimentabile, sunt cunostintele care ne hranesc curiozitatea si ne fac sa cautam, insetati, mai departe, sa ne intrebam continuu, fara sa ne sperie ‘de ce?’-urile, sa rezolvam in minte puzzle-uri complexe, in moduri personale, sa ne simtim mai bogati doar prin faptul ca stim.

Si mai cred ca un al doilea sens al existentei mele il pot gasi in oamenii cu care ma intalnesc, in emotiile pe care le dezvolt in legatura cu acestia si in impartasiri. E un mod excelent de a ma cunoaste pe mine, in adancuri, prin oglindire.

Dar ce pot spune azi este ca o sa caut in continuare. Si probabil atunci cand voi fi gasit sensul, voi fi gasit si capatul celalalt al firului de ata numit viata.

  1. Mi se pare interesant acum ca toate culorile pe care le aleg de ceva vreme sa ma reprezinte in exterior, de la imbracaminte, la nuantele parului, sunt culori reci. Uneori chiar non-culori, nuante de gri si negru. Dar gandurile si visele mele sunt populate de galben, verde si orange. Sa fie oare pentru ca incerc cumva sa maschez caldura care vine din mine?  Posibil, pentru ca daca ma intrebi ce da caldura vietii mele azi, am sa raspund fara sa clipesc ca sunt emotiile pe care le traiesc cu intensitate maxima, fie ca e vorba de furie, fie ca e vorba de  dragoste sau ura. Si nu cred ca e rau ca aceasta caldura sa vina din interior, nedepinzand de ceilalti, doar ca n-ar strica o nuantare, o echilibrare si o redirectionare, adica ce-ar fi daca as reusi sa invat ca furia e doar o suparare, ura poate imbraca si forma unei nemultumiri, iar dragostea are si parti mai rationale si nimic nu ar trebui sa o depaseasca pe cea fata de propria persoana.

Si mai cred ca ceea ce imi creste temperatura fiecarei zile sunt visele mele. Pe care ma straduiesc sa le si traiesc si cu ochii deschisi. Cat pot de des.

  1. Am vazut in ultimul an ca modul hedonist de a trai face viata mai valoroasa doar in propriii ochi. Si daca pana nu demult asta nu ma deranja, ba chiar imi faceam o valoare personala din asta, astazi vreau sa las ceva in urma. Nu stiu inca concret ce anume. Si mai ales pentru cine. Poate ca ar trebui sa renunt pana si la intrebarile astea . Poate ca ar trebui sa uit chiar si de forma materiala pe care o poate imbraca acest „a lasa cuiva ceva”. Astazi, acum, cred ca valoarea vietii mele e sa las urme in ceilalti, urme care sa ii ajute sa creasca, sa traiasca altfel decat o faceau pana la momentul intalnirii cu mine, mai frumos si mai implinit. Chiar mi-as dori sa stiu ca undeva, la finalul vietii unora din cei cu care am interactionat vreme mai indelungata, vor exista oameni care sa spuna ca se bucura ca ne-am intersectat caile pentru un timp.
  2. Daca e sa bat un cui sau sa montez o noptiera de la JYSK, probabil nu m-as baza prea mult pe mine insami. Voi face ceva din acestea, sau toate, cine stie, doar daca nu voi avea incotro si nu voi gasi pe cineva mai indemanatic decat mine. Pentru ca nici rabdarea, nici meticulozitatea nu sunt tocmai calitati cu care sa ma laud. Asadar, in situatii de gen, m-as baza mult pe persuasiune sau pe actorie. In rest insa, am pe undeva, prin rucsacul cu ‘efecte’ pe care il port cu mine mult entuziasm, dedicare si pasiune, activate insa doar in combinatie cu evenimentul, ideea sau persoana potrivite, ceva inteligenta educata, condimentata cu urme de logica si, pe ici, pe colo cu sarcasm si autoironie, ceva cultura generala, putintel peste medie si atat cat trebuie ca sa nu ma fac de ras la o adica, curiozitate destula si determinare, imbracata deseori in incapatanare. Ingredientele nu-s rele. M-au descurcat destul de bine pana acum. Depinde insa ce mai adaug la ele sau ce mai cultiv, ca sa fie si mai bine de acum incolo.
  3. Renasterea mea ‘de zi cu zi’ poate nu-i intotdeauna a naibii de spectaculoasa, poate nu se intampla chiar in fiecare zi, poate ca uneori nu o vad sau alteori nu o pretuiesc destul sau nu o vad ca atare, poate ca uneori raman sub impresia ‘mortii’ anteriore, uitand de lumina de dupa, dar atunci cand se intampla si o sesizez ca atare, e pentru ca imi dau voie sa visez, sa vad, sa simt si sa sper. Si, mai mult de atat, sa ma vad capabila sa ofer, sa imi ofer si sa ma ofer.
  4. Cat despre testament, n-am iubit niciodata prea mult notarii sau documentele oficiale de gen. Mi se pare ca, intr-o forma sau alta, ne dam seama sau nu, ne impovareaza, nu neaparat ne si responsabilizeaza. Dar as formula putin altfel lucrurile, daca chiar trebuie sa incropesc un testament afectiv. As lasa in urma mea si celor ce vor sa experimenteze, emotii, in toate culorile si sub toate formele, temperate in traire de ratiune. As lasa in urma iubirea si respectul  fata de sine ca piatra de fundament pentru viata, dorinta de crestere de fiecare zi si fiecare ora si gustul minunat al clipelor prezente. Si ascuns intr-un saculet, pe post de condiment, imaginatie sa fie! Si fiecare sa-si dramuiasca din acestea dupa cum ii va fi pe plac!

 

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 Noiembrie 2017 în eul in oglinda, lectii

 

muzikk de vineri seara

De vineri seara, chillax dupa 150 km aglomerati.

Intai reclama la un parfum, chanel no.5. Parce que j’aime Audrey Tautou.

Apoi, pentru ca mi-am adus aminte de Amelie, un film care inseamna pentru mine zambet si stare de bine.

Si la final, Imany, pentru ca imi place cum suna.

And now we’re ready for the night.

 

invataminte

Merg la un curs de formare ca si consilier de dezvoltare personala. Nu suna foarte bine pentru unii. Nici pentru mine nu suna stralucit, dar fiind in cautare de noi oportunitati, m-am gandit sa incerc si asta. Dupa 3 zile de curs continuu, 25 de ore in total, pot spune doar ca sunt fascinata. Ma intreb la ce naiba m-am apucat de psihologie si de ce naiba am asteptat atat pentru a descoperi ce imi place. Am ramas cu doua chestii importante: una e ca avem tendinta sa nu acceptam o idee doar pentru ca este spusa de o anumita persoana pe care nu o agream (si de cate ori nu mi se intampla in viata chestia asta! Iar daca in cazul unora nu am cum evita contactul, pentru ca fac parte din familia pe care nu mi-am ales-o, indiferent ce zic unele teorii, in cazul altora chiar nu inteleg de ce i-am lasat sau ii las in continuare sa imi faca parte din anturaj. Curatam, curatam!)

A doua este ca am fost invatata in numeroasele sesiuni de training de comunicare la care m-au dus unii si altii ca vorbele au o importanta foarte mare. Si la cum sunt acum, inclin sa cred lucrul asta pentru ca vad ce declanseaza in mine diverse cuvinte pe care le interpretez, desi aici problema ar putea deriva din analizele mele, nu din cuvintele spuse. Ieri am vazut ca, desi consilierul foloseste vorbele clientului pentru a-l ghida in drumul lui si a-l ajuta sa isi gaseasca resursele pentru a depasi situatii, nu intotdeauna ceea ce spunem trebuie disecat in 14. Deocamdata in toata chestia asta ceva imi scapa. Undeva ma pierd parandu-mi-se ca ma aflu intr-un cerc vicios. In plus, daca stau sa ma gandesc, mai apare o problema, cea in care se pare ca e bine sa gasim un echilibru, ori eu vad mult viata in alb si negru, 0 si 1, ca un informatician ce ma aflu. Deocamdata lucrurile imi par complicate si am de meditat o gramada asupra lor.

Cert e un lucru: abia mai trag de mine sa ma trezesc dimineata si e o ceata teribila cand ma gandesc incotro sa o apuc. Am 1001 spaime si tot atatea intrebari. Nu imi pare o varsta buna asta la care sunt sa caut bezmetica drumul in viata. Imi doresc liniste. Si atat.

 

in sfarsit, s-a intamplat! Si-a venit de la sine!

Pentru prima data, venind de la sine, fara sa apelez la ratiune, azi am ras interior atunci cand in jur unii se dadeau destepti citand diverse chestii prinse din zbor si asimilate nemestecat la diverse cursuri (de exemplu: memoria de scurta durata dureaza (sic!) pana la cateva zile). Chiar daca or fi reprodus ce au auzit (ceea ce ma indoiesc, iar daca e pe bune, atunci cursul de care spuneau e un soi de ‘… for dummies’), cred ca era bine sa vorbeasca cu atata patima abia dupa ce se mai documentau putin. E drept ca nu m-am putut abtine sa reiterez cat de mult ‘iubesc’ eu prelegerile astea care pretind ca te fac destept peste noapte si iti dau inteligenta/frumusete gata mestecata, sa o tii in glota spre improscarea populatiei din jur cat te tin baierile.

Si-am trecut mai departe fara sa ma enervez ca pe mine nimeni nu ma crede sau ma combate asiduu cu tot felul de prostii. Lasa, tata, nu-i nevoie sa-mi dai tu dreptate sau sa ma asculti. Tu tine-o pe a ta, eu o stiu pe-a mea, doar ca tu esti subiectul meu de amuzament. Copios! A venit de la sine! E prima victorie asupra mea dupa muuuult timp!

 

m-a facut mama … organizator de evenimente

Mi-a iesit si ma laud. Organizat eveniment in conditii nu foarte prielnice, scos iepuri din palarie, adica idei de promovare pe banda rulanta, trimis oameni sa sadeasca samanta si … ei bine, a iesit evenimentul. Cam 200 de participanti, 2 vorbitori grozavi si un organizator, adica moi, extraordinar :). Ziare locale si televiziune, bifate si prezente.

Asta ne poate spune noua ca, pe undeva, zace aprope mancata de molii, o stofa de manager, daca manager este cel ce se ocupa cu organizarea. Ca de lider nu stiu daca se pune problema, neavand eu o prezenta prea charismatica, asa, in general. Dar nu disperam, pot fi cumva repusa in circuit. Treaba e sa am mana de lucru la dispozitie pe care sa o folosesc pentru chestiile marunte care-mi displac. Nici nu cer mult, nu? Pentru ca toata vanzoleala asta, in ansamblul ei, imi place si imi prieste.

Am avut emotii? N-am idee. As inclina mai degraba sa zic ca le-am mimat destul de bine. De fapt nu cred ca am avut emotii prea des in viata. Mai degraba nelinisti si orgolii, dar sunt aproape convinsa ca nu-s sinonime. M-am gandit vreo clipa ca n-o sa iasa? Da, dar aveam pe cine sa dau vina :).

Una peste alta, am facut treaba buna si am aratat ca pot. Cui exact? Mai ales catorva prieteni care oricum credeau in mine. In rest? Hmmm, ar mai trebui sa investesc intr-un banner cu Clujul de poveste, in sigla si … ma mai gandesc, dar cu toate cheltuielile de pana acum le-am suportat din bugetul personal, zau ca simt o mare usurare, mai ales la propriu. Si mai cred ca n-ar fi rau sa-mi caut un sponsor. Dar genul asta de cersetorie il detest.

 

reminder

Nu scriu acum pe larg pentru ca nu ma simt in stare, ultima saptamana fiindu-mi o alergatura continua, dar mi-as dori mult sa nu uit prea curand de drumul la Viena de ziua mea, de cursul de creativitate si inovatie la care merg zilele astea, o chestie mult mai tare decat lasa numele sa se inteleaga, cu un trainer cu care ti-ai dori sa petreci cateva zile doar povestind vrute si nevrute si pe care ti-ai dori sa-l regasesti de cate ori ai nevoie de o idee buna si de o picatura de inspiratie, Ionut Tarcea pe numele lui si de toate filmele pe care mi le-am propus sa le vad acum, ca Saptamana de Constientizare a Creierului mi-a deschis apetitul.

In plus, voi luati-o cum vreti, dar eu, una, chiar nu vreau sa uit cat de speciala sunt. Poate in cercul unor oameni super destepti nu-i mare lucru de capul meu, poate ca la mine in birou unde-s singura femeie si fiecare din cei din jur simte nevoia sa isi arate masculinitatea si superioritatea cu fiecare ocazie nu ma simt al naibii de confortabil, poate ca exista unii mai amuzanti sau mai spirituali decat mine, dar sa fiu a naibii daca nu sunt cu adevarat deosebita si merit sa-mi aduc aminte de asta in fiecare f***g zi din viata mea de azi incolo!

 

limite

‘asa traiesc pictorii, putin le pasa cat e ceasul, daca e miezul noptii sau revarsatul zorilor , sau daca au ceva de mancare. Artistii isi traiesc viata, se inchid in lumea lor si nimic altceva nu mai exista pentru ei!’ scrie emir kusturica. chiar si numai la nivel declarativ, mie imi suna teribil de bine toata nebunai asta. eu insa am pierdut nepasarea fata de cat e ceasul… si de aici toate neputintele mele.

de ce nu s-a intamplat sa am in jurul meu oameni care sa nu vada in mine mai departe decat ce-au vrut ei sa construiasca acolo?