RSS

Arhive pe categorii: radiografia unei stari

Ti-am spus deja ca te iubesc, ca iti multumesc pentru ce esti si ce ma faci sa fiu, ca mi-e frica, de orgoliul meu, de evitarea ta, de latura mult prea rationala a fiecaruia dintre noi, de lucrurile ramase neclarificate si de presupuneri care adancesc distanta; ca vreau sa fiu prezenta pentru tine de cate ori e nevoie, dar si atunci cand nu e nevoie, ci doar acest ‘impreuna’ ne aduce putina bucurie sau liniste; ca ma infurie faptul ca, asa cum mama a stiut sa imi ofere ‘totul’, mai putin de ce aveam eu nevoie, asa si eu ma straduiesc sa fiu suficient de buna, dar nu-mi iese. Asa incat cuvintele ce puteau fi spuse s-au cam terminat. Nu mai conteaza. Mi-as mai dori doar sa stim si sa vrem sa facem cat se poate de frumoase astea doua saptamani ce ne-au mai ramas.

Si daca oricum am terminat cuvintele, e timpul pentru mine sa tac.  O vreme. Si daca imi vine sa plang, sa nu dau muzica mai tare sau s-o fac pe scorpia. Doar sa plang. Cat am nevoie.

Anunțuri
 
 

about this week

  1. Un amestec ciudat de fericire si nefericire, de incredere si frica, de ras larg printre lacrimi, de speranta si cadere, o mana de clipe , fix cate trebuie ca sa simti ca viata e numai buna de trait. O fi din ciclul ‘fiecare lucru are un pret’. Atat timp insa cat pot avea saptamani ca ultimele doua, in care ne-am vazut, am vorbit, am ras, am mai dat-o si de gard ocazional, dar am construit chestii pe idei impartasite si ne-am sprijinit, accept sa ma mai spele si cate o lacrima din cand in cand. Refuz sa ma gandesc ca e doar o strategie care ar face pentru mine despartirea mai usoara (desi vad cum incearca sa aiba grija de toata lumea in urma lui). Refuz sa ma supun gandului ca distanta strica lucrurile (desi vad ca el, evitantul, persoana comoda, care nu-si doreste batai de cap, desi isi ofera asa ceva zilnic, nu e omul efortului investit in relatii de prietenie). Refuz sa ma gandesc ca de la anul ‘noi doi’ ar putea sa nu mai existe (desi vad si contextul care ne-ar putea aduce in punctul de a nu ne mai vedea decat intamplator. Si acum ma gandesc daca n-ar fi mai bine sa sterg asta, ca sa nu ramana undeva o umbra de gand care sa sape acolo ). Stiu ca noi suntem altfel. Sau imi place sa cred asta. Si cred ca daca pica unul, e celalalt acolo. Suntem o echipa. Am aratat asta rezistand frumos, fara pierderi de incredere sau de bucurie (din perspectiva mea) timp de un an! Sau nu?
  2. Copiii nostri nu sunt arme in jocurile parintilor lor! Sau nu ar trebui sa fie. Oare de ce am vrea sa ii invatam neputinta si uratenia din noi, de ce le-am da fricile si neimplinirile noastre? De ce am vrea sa le inducem aceste handicapuri? Nu-i destul ca ne traim noi vietile triste? Chiar vrem asta pentru ei mai departe? De ce nu ne-am dori, mai mult decat orice pe lumea asta, ca ei sa devina versiuni mai bune si mai adaptate ale noastre, daca nu chiar altceva, ‘cu mult mai inalt’? Nu ne dam seama cat rau le facem pe termen lung si in ce ii transformam?  O facem oricum fara sa ne dam seama, pentru ca asta ne e bagajul filogenetic si pentru ca avem patternuri comportamentale si emotionale greu de schimbat, dar in momentul in care, ca parinti, facem aceste lucruri constient, manipuland copilul care are incredere oarba in noi, in scopuri ascunse si nu tocmai curate, suntem dezgustatori, josnici, egocentrici si demni de mila. Daca putem face asa ceva, ma intreb, retoric cred, de ce altceva mai suntem in stare si care ne sunt, cu adevarat, valorile?
  3. Mi s-a reprosat ca sunt ‘spargatoare de gasca’. Nu-i o chestie noua, sa zicem, dar de data asta contextul e putin diferit. Una din ‘dovezi’ e ca eu nu-mi tin zilele de nastere, preferand sa fac in perioada aia lucruri care imi fac placere, in special calatorii. Fiind vorba de un eveniment personal, mi se pare cat se poate de normal sa il gestionez cum cred eu de cuviinta si, mai mult de atat, sa am libertatea sa imi spun cum stiu eu mai potrivit ‘bravo, ai facut ce ai stiu mai bine in anul care s-a scurs!’ Pe scurt, sa ma bucur de lucrul care mi se intampla. Chiar cred ca sunt destule alte ocazii de-a lungul unui an in care poti sarbatori cu prietenii si mai cred ca de aniversarile noastre, mai mult decat oricand altcandva, nu-i rau sa ne aplecam asupra noastra, sa ne regasim si sa vedem ce mai avem de facut cu noi, inconjurandu-ne atunci, eventual, doar cu cei care ne umplu cu valoare, la modul real, clipele.
 
 

dezlanari facute ghem – 20.11

  1. Cand ma uit la postarea de ieri, parca imi vine sa o sterg. Nu o fac, doar pentru ca reflecta ceea ce am simtit atunci si pentru ca ziua aia a fost foarte importanta pentru mine, compensatorie as putea spune. Si cine stie, poate ca peste o vreme rememorarea anatomiei starii mele actuale imi va prinde bine. Dar azi mi se pare atat de dulceag si de nicicum tot ce am scris, atat de prafuit, incat parca percep material cum fiecare cuvant pus acolo creste distanta dintre noi.
  2. Nu-mi pot descrie exact starea. E o pendulare intre nu stiu cate emotii diferite, trecand rapid de la frica la bucurie copilareasca si mai apoi la neputinta urmata de curiozitate. E un balans intre dorinta de a remodela caractere sau feluri de-a actiona, de a face lucrurile altfel decat pana acum si de a lupta pentru ceva/cineva asa cum n-am mai facut-o, pe de o parte, iar pe de alta, gandurile care imi spun ca, de fapt, n-am nicio sansa sau voi reusi doar sa devin enervanta facand toate astea, pentru ca, nu-i asa?, ce am eu de oferit atat de valoros incat sa isi doreasca cineva acel ceva?  Macar bine ca imi aduc aminte cand si cand sa nu mai fac presupuneri, sa nu ma mai incred in deductii si sa accept ca atare lucrurile care vin spre mine. Pentru ca altfel, vai, cate castele de carti de joc ar construi speranta in mine.
  3. Ratiunea sau orgoliul sau frica, inca nu stiu exact care din ele, sau poate toate la un loc, imi spun sa las lucrurile sa se deruleze fara sa intervin eu prea mult. Doar ca, undeva, in fundul sufletului, eu stiu despre mine ca nu-s asa, ca nu pot sa nu ma implic, ca felul meu de-a fi e sa dau, sa ma zbat, sa fac. Si daca oricum e sa pierd, macar sa pierd fiind eu insami. Ajunsa la momentul bilantului, candva, cu siguranta imi voi reprosa ca am gresit pe undeva si daca tot e sa imi reprosez, macar sa nu traiesc in continuare cu frica de mine insami. Nu ma voi putea preface la nesfarsit ca as fi ceea ce nu sunt.
  4. Foarte interesanta teoria neputintei invatate, dar e destul de trist sa afli ca exista indivizi, oameni sau animale, care nu vor reinvata niciodata, o data ajunsi in acest stadiu, sa caute solutii, sa incerce sa se salveze. Ma intreb, de exemplu, in ce masura ramanerea in zona de confort te poate face sa ajungi la acest gen de neputinta.
  5. Ma intreb cat ai vrea tu cu adevarat sa afli despre mine si care ar fi modurile in care ti-ai trage concluziile. Pentru ca eu cred in continuare ca tu judeci. Si judeci aspru si inflexibil.
  6. Ceea ce e dureros de fapt in zilele astea e ca nu ma mai las sa visez. And that’s stupid.
  7. Sa stii ca ma bazez mult pe tine! Sper sa stii ce faci si sper sa vrei sa faci, sa nu consideri ca ar fi un efort inutil. Si da, ce noroc ca tu nu citesti pe aici :).
 
 

13

Zicea cineva de vineri 13? Sa vedeti cum e luni 13. Ca poti trai cu o dragoste neimplinita? Da, poti. Dar cu o disparitie, poti? Sigur, putem si asta. Suntem copii mari. Doar ca doliul se poarta altfel. Restul e tacere pana imi voi gasi cuvintele sparte acum in cioburi.

 
 

escape

Plimbare lunga prin culorile toamnei, sub cerul plumburiu, spart pe ici, pe colo de cate o raza razleata si timida de soare. Cateva ore de eu cu mine. Frigul ingheata creierul si gandurile nu mai reusesc sa iasa, ramand incremenite, infipte dureros in teasta, desi le rog insistent sa-si ia zborul. Ma straduiesc insa sa observ cat mai atent frunzele arzand, decupate deasupra liniei orizontului sau pe fundalul padurii,  firele inalte de iarba rupandu-se sec sub pasi, mestecenii galbeni, asemeni celui care mi-a iesit in cale saptamana trecuta in transa mea hipnotica, meandrele trunchiului noduros pe care ma odihnesc o vreme. Mangai cu privirea niste coame domoale si apoi o las sa  poposeasca undeva, departe, acolo unde se profileaza muntii mei dragi. Vladeasa aia am s-o urc pana in primavara, imi promit. Si toamna nu e gata, asa ca mai am timp sa-i mai vad de aproape curand si sa fac o plimbare cu barca pe Floroiu, asa cum mi-am propus in vara. Cea mai eficienta terapie! Si parca-parca incepe sa fie un pic mai bine.

Si chiar nu mai are rost sa ma intreb ce-au facut altii si de ce, sa minimizez actiuni care nu fac rau nimanui sau sa maximizez cuvinte care au avut inteles doar pentru mine, sa rumeg planuri neimplinite care par a nu mai prezenta nici interes, nici valoare, sa ma simt legata de lucruri al caror miez a fost miez doar pentru mine. Are sens insa sa imi fac un plan de actiune care sa ma tina ocupata pana cand va reveni vara si la mine in suflet. Si mai mult, sa redevin prioritatea mea numarul unu, nu sa astept sa ma avanseze cineva la rangul asta de pe rusinoase pozitii, 17, 463 sau 75 unde nu stiu cum sfantu’ am ajuns. CBT like :). Matematic. Atata doar, sa n-o ratez. Vara din suflet, zic!

Si fundal sonor punem Paloma Faith, ca zic eu ca merge cu griul de afara, desi in mod normal nu-mi place deloc tanti asta.

 
 

04.10

Foarte interesant cate amintiri se calca in picioare sa iasa la suprafata intr-o ora de masaj. Si cu lacrimile stand si ele inghesuite intre gene, ajungi sa-ti dai seama ca nu-i chiar asa floare la ureche sa te minti atunci cand stii exact ceea ce esti si ce contii, la ce incercare temerara te supui incercand sa ingropi emotii, sa ignori situatii, sa eviti. Cat de mult imi doresc sa nu fiu nevoita sa fac asta, sa imi pastrez o anumita stare care sa-mi emane prin pori bucurie autentica, nu zambetul ‘tabacit’ de care vorbea Salome. De ce naiba ne chinuim atat (sau doar ma chinui) si cum plm am ajuns in situatia asta? N-ar fi mult mai usor sa ma doara la 5 metri in fata de regulile de 2 lei, de ce cred altii, de cat de ocupati se dau oamenii si sa spun simplu ‘vreau!’ ?

Eh, cel putin starea asta de ‘meah’ ma face sa lucrez mai responsabil si mai cu spor decat am facut-o in ultima vreme. Dar asta e doar un surogat de multumire.

 
 

„maine poate nici nu mai e”

Cum spuneam unei amice, astia de la Hahaha Production au un textier pe care-l atinge inspiratia ocazional. Si-l atinge bine. Nu stiu exact daca e nebun, fumat sau patit. Dar …

Prima revelatie am avut-o la piesa lui Feli, Timpul – subtilitati care apar pe rand, la a doua, a treia sau a cinsprezecea ascultare sau pe care le prinzi abia cand vezi si clipul.

Acum, absolut din intamplare (ca doar nu m-oi face de bacanie zicand ca ascult asa ceva), dau peste ‘Ce ma fac cu tine de azi’. Si sa vezi ce zice textierul in cauza:

„Am uitat sa te intreb ce mai faci
Atat de ocupat, pana m-ai pus pe liber
Odata parca eram apropiati
Odata parca eram si mai sinceri.

Am dat eu prea putin sau ai vrut tu prea multe
Tu-mi cereai ore, eu n-avem decat secunde
Acum ne ascundem dupa zidurile mute
Impreuna instrainati.

Ce ma fac cu tine de azi
M-am certat cu tine de ieri
Nici nu stiu cat timp mi-a ramas
Maine poate nici nu mai e.

Te stiam ieri, esti altfel azi
Hai, toarna, toarna gaz
Pana maine, in niciun caz
Uita-te in ochii mei, decazi.
Cum nici eu nu-s prea breaz
Ca te-ai facut tu cat sa rabzi
Tot trecutu’ poti sa-l arzi
Esti indecisa, eu sunt treaz.
Te stiu doar din priviri
Inspiri, respiri nemultumiri
Cum sa ne potrivim
Atat de diferiti ca firi.
Cum de extremele se atrag
Cand merg in zig-zag
Cand orgoliile se bat
Cine-i vinovat?
Pacat ca timpul nu se opreste
Nici nu merge-napoi
Degeaba trece
Daca nu se alege nimic de noi.
Te lasa rece totu’
Atunci cand ai prea multe nevoi
Te-ai apucat tu sa gandesti pentru amandoi.”

Oare as mai avea de adaugat ceva?

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 20 Septembrie 2017 în radiografia unei stari