RSS

Arhive pe categorii: radiografia unei stari

escape

Plimbare lunga prin culorile toamnei, sub cerul plumburiu, spart pe ici, pe colo de cate o raza razleata si timida de soare. Cateva ore de eu cu mine. Frigul ingheata creierul si gandurile nu mai reusesc sa iasa, ramand incremenite, infipte dureros in teasta, desi le rog insistent sa-si ia zborul. Ma straduiesc insa sa observ cat mai atent frunzele arzand, decupate deasupra liniei orizontului sau pe fundalul padurii,  firele inalte de iarba rupandu-se sec sub pasi, mestecenii galbeni, asemeni celui care mi-a iesit in cale saptamana trecuta in transa mea hipnotica, meandrele trunchiului noduros pe care ma odihnesc o vreme. Mangai cu privirea niste coame domoale si apoi o las sa  poposeasca undeva, departe, acolo unde se profileaza muntii mei dragi. Vladeasa aia am s-o urc pana in primavara, imi promit. Si toamna nu e gata, asa ca mai am timp sa-i mai vad de aproape curand si sa fac o plimbare cu barca pe Floroiu, asa cum mi-am propus in vara. Cea mai eficienta terapie! Si parca-parca incepe sa fie un pic mai bine.

Si chiar nu mai are rost sa ma intreb ce-au facut altii si de ce, sa minimizez actiuni care nu fac rau nimanui sau sa maximizez cuvinte care au avut inteles doar pentru mine, sa rumeg planuri neimplinite care par a nu mai prezenta nici interes, nici valoare, sa ma simt legata de lucruri al caror miez a fost miez doar pentru mine. Are sens insa sa imi fac un plan de actiune care sa ma tina ocupata pana cand va reveni vara si la mine in suflet. Si mai mult, sa redevin prioritatea mea numarul unu, nu sa astept sa ma avanseze cineva la rangul asta de pe rusinoase pozitii, 17, 463 sau 75 unde nu stiu cum sfantu’ am ajuns. CBT like :). Matematic. Atata doar, sa n-o ratez. Vara din suflet, zic!

Si fundal sonor punem Paloma Faith, ca zic eu ca merge cu griul de afara, desi in mod normal nu-mi place deloc tanti asta.

Anunțuri
 
 

04.10

Foarte interesant cate amintiri se calca in picioare sa iasa la suprafata intr-o ora de masaj. Si cu lacrimile stand si ele inghesuite intre gene, ajungi sa-ti dai seama ca nu-i chiar asa floare la ureche sa te minti atunci cand stii exact ceea ce esti si ce contii, la ce incercare temerara te supui incercand sa ingropi emotii, sa ignori situatii, sa eviti. Cat de mult imi doresc sa nu fiu nevoita sa fac asta, sa imi pastrez o anumita stare care sa-mi emane prin pori bucurie autentica, nu zambetul ‘tabacit’ de care vorbea Salome. De ce naiba ne chinuim atat (sau doar ma chinui) si cum plm am ajuns in situatia asta? N-ar fi mult mai usor sa ma doara la 5 metri in fata de regulile de 2 lei, de ce cred altii, de cat de ocupati se dau oamenii si sa spun simplu ‘vreau!’ ?

Eh, cel putin starea asta de ‘meah’ ma face sa lucrez mai responsabil si mai cu spor decat am facut-o in ultima vreme. Dar asta e doar un surogat de multumire.

 
 

„maine poate nici nu mai e”

Cum spuneam unei amice, astia de la Hahaha Production au un textier pe care-l atinge inspiratia ocazional. Si-l atinge bine. Nu stiu exact daca e nebun, fumat sau patit. Dar …

Prima revelatie am avut-o la piesa lui Feli, Timpul – subtilitati care apar pe rand, la a doua, a treia sau a cinsprezecea ascultare sau pe care le prinzi abia cand vezi si clipul.

Acum, absolut din intamplare (ca doar nu m-oi face de bacanie zicand ca ascult asa ceva), dau peste ‘Ce ma fac cu tine de azi’. Si sa vezi ce zice textierul in cauza:

„Am uitat sa te intreb ce mai faci
Atat de ocupat, pana m-ai pus pe liber
Odata parca eram apropiati
Odata parca eram si mai sinceri.

Am dat eu prea putin sau ai vrut tu prea multe
Tu-mi cereai ore, eu n-avem decat secunde
Acum ne ascundem dupa zidurile mute
Impreuna instrainati.

Ce ma fac cu tine de azi
M-am certat cu tine de ieri
Nici nu stiu cat timp mi-a ramas
Maine poate nici nu mai e.

Te stiam ieri, esti altfel azi
Hai, toarna, toarna gaz
Pana maine, in niciun caz
Uita-te in ochii mei, decazi.
Cum nici eu nu-s prea breaz
Ca te-ai facut tu cat sa rabzi
Tot trecutu’ poti sa-l arzi
Esti indecisa, eu sunt treaz.
Te stiu doar din priviri
Inspiri, respiri nemultumiri
Cum sa ne potrivim
Atat de diferiti ca firi.
Cum de extremele se atrag
Cand merg in zig-zag
Cand orgoliile se bat
Cine-i vinovat?
Pacat ca timpul nu se opreste
Nici nu merge-napoi
Degeaba trece
Daca nu se alege nimic de noi.
Te lasa rece totu’
Atunci cand ai prea multe nevoi
Te-ai apucat tu sa gandesti pentru amandoi.”

Oare as mai avea de adaugat ceva?

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 20 Septembrie 2017 în radiografia unei stari

 

Acum doua saptamani imi spuneam ca ori gasim un drum, ori il facem. Chiar credeam asta si  mi-o doream cat nu pot spune in cuvinte. Azi vreau doar sa dispar o vreme, doar pana cand o sa ma simt mai bine. Si o sa ma simt, pentru ca visul meu nu are data de expirare. Maine poate o sa gresesc mai bine :).

Mai am o singura nelamurire: acum ca nu mai dau vina nici pe mine, nici pe el, se cheama ca nu mai am pe cine fi suparata? Si daca plang, se cheama ca nu am niciun motiv real sa o fac?

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 19 Septembrie 2017 în radiografia unei stari

 

Va fi interesant de vazut cum rezist la 2 nopti de nebunie cand eu de o saptamana nu dorm. Imi doresc doar sa nu fiu pe panta cu imbatarea negativa ca aia se lasa cu spusul chestiilor mult, mult prea pe sleau.

katie melua – closest thing to crazy

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 14 Septembrie 2017 în radiografia unei stari

 

nocturne – 13.09

Si daca tot nu dormim, sau poate tocmai de aia nu dormim, cautam motivele comportamentelor noastre. Si cand le gasim, ne apuca o rusine care ne face sa ne ascundem capul in perna. Care mi-e jocul bolnav si inconstient pana mai ieri? Ce mi-as dori de fapt? Sa fie cineva sa ma opreasca, sa-mi spuna ca nu-i bine ce fac si ca nu-i de acord cu atitudinea mea. Ca isi doreste sa raman cea de acum 2 luni sau de acum 6. Sa-mi spuna ca gandurile mele au luat-o in directia gresita, ca judecatile mele de acum nu-s ok si ca vom face cumva impreuna sa fie in regula (si nu ca totul va fi bine. Un ‘totul va fi bine’ nu ne spune nici cand, nici cum si, mai ales, nici ca suntem implicati in procesul asta. Ceea ce tot a distantare suna.). De fapt imi doresc sa stiu ca in tot acest timp nu am mers singura pe drum.  Iar nevoia din spatele dorintei cred ca ar fi aia de confirmare si valorizare. Nu stiu astazi sa spun daca e din categoria siguranta, apartenenta sau recunoastere sociala. As inclina spre apartenenta, dar ceva imi spune ca ar putea fi mai basic de atat, adica sa fie vecina cu nevoia de siguranta. Si fiind acolo, jos, la baza piramidei lui Maslow, cumva e de inteles de ce lupt atat de torsionat pentru ea.

Problema e insa ca modul asta de actiune (cu suparari, ridicari de coada, atitudine de dinte pentru dinte, demonstratii de muschi) nu-i neaparat unul matur. Mai exact, nu-i deloc. Si bine ar fi ca macar pe viitor sa ma dezbar de el. Doar ca, pentru asta, ar fi bine sa gasesc mecanismul sanatos de coping. Dar de unde sa-l iau? Si cum sa asimilez faptul ca acest mecanism va fi al meu, pentru mine, aplicabil doar de propria-mi persoana si nu depinde de reactiile celorlalti, asta pe de o parte, iar pe de alta, ca nu trebuie neaparat sa fiu vinovata cu ceva daca lucrurile nu se intampla intr-un anume fel?

Si daca am ajuns aici, da, traiesc deseori cu gandul surd ca am gresit-o eu undeva, ca din nou, pentru a cata oara?, nu-s eu destul de buna. Desi, cand reusesc sa ma culeg, stiu ca am facut si lucruri bune si ca , de straduit, m-am straduit. Desi uneori poate nu-i destul.

Mai stiu ca imi doresc sa pastrez cumva in mine omul ala bun si cald, lipsit de orgolii, gata oricand sa sprijine, sa se daruiasca, sa zambeasca, sa glumeasca, sa se joace, sa fie intelept si sa viseze (sunt uimita cat de mult am visat, in somn si cu ochii deschisi in ultimele luni. Cat pentru ultimii 10 ani la un loc!). Omul pe care l-am descoperit in mine, impacat cu el si despre care am mai vorbit si ieri. Personajul asta, pe care il stiu ascuns acum undeva, deocamdata aproape gata sa fuga mancand pamantul, e ceea ce iubesc la mine si ma gandesc ca mi-ar oferi, o data scos la lumina, o viata mult mai putin consumatoare de energii interne negative.

Si fara nicio legatura cu subiectul: omg, cat de frumos e cerul dimineata devreme! O patura purpurie pentru mangaiat suflete nedormite.

Iar de ascultat pentru asta (poate ajuta si la somn) , Sting – Lullaby to an anxious child.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 13 Septembrie 2017 în radiografia unei stari

 

nocturne – 12.09

Ceea ce eu numesc ‘ducerea de rapa a unei stari de bine’  e un proces lent, enervant si dureros. Se lasa cu multe nopti nedormite, ca asta, cu o senzatie de luat sufletul ca pe o foaie si mototolit bine-bine spre a fi aruncat la cosul de gunoi printre maruntaie de peste, cu o durere surda si persistenta in fiecare oscior, cu priviri bantuind in gol in cautarea unui punct imposibil de gasit de care sa se sprijine pentru a rasturna universul, cu mintea ascunsa intr-un colt intunecat din care, in speranta ca va parea macar puternica, profereaza injurii la adresa cui se nimereste, dar mai ales la adresa propriei persoane, aia emotionala si calda care insenineaza locul in care apare.

Nu stiu de ce imi fac asta acum si ce pattern urmez. Nu stiu ce ma face acum, mai mult decat in urma cu 2 sau 4 luni, sa ma ascund in mine si sa renunt sa urmez calea celei care zic eu ca am devenit. Sigur are legatura cu ceva ce sunt sau am fost. Sigur are legatura cu ceva ce n-am reusit sa cizelez in mine sau cu un joc stramb pe care l-am invatat in copilarie. Poate ca e forma mea de a cersi atentie fara ca mintea mea sa se simta prea rusinata, inarmata fiind pentru a impacheta un refuz cu o ridicare de coada. Sau posibil (dar putin probabil) ca incerc sa ma feresc, neindemanatic, stiu, de loviturile viitoare, pentru ca sunt acolo cateva propozitii pe care le-am luat in plina fata si care mi se lovesc cu ecou de cutia craniana.  E un mecanism defensiv cam imatur, dar nu stiu exact care si ce-l tot pune in functiune. Habar n-am azi ce fac sau de ce si cred ca am nevoie de niste intrebari destepte puse de altcineva ca sa aflu mai mult, pentru ca eu, extrovertul, sunt mai superficial sau eu, defensivul, am ridicat ziduri cel putin cat ala chinezesc. Imi place insa sa cred, desi s-ar putea sa ma mint, ca am inteles ca merit mai mult decat niste firimituri uscate de la atata negare ale unei nevoi profunde a altcuiva.

Formarea ce urmeaza cred ca va fi una grea. Si mai cred ca asta e doar prima dintr-un lung sir de nopti in care imi voi felia eul in fel si chip pentru a intelege si mai apoi a ma accepta si a ma ierta. Ca de iubit … Nu pot decat sa sper ca la final sa am intelepciunea sa nu omor omul emotional si sensibil din mine. Pentru ca el e cel despre care, acum cateva zile, cineva imi spunea doar cuvinte frumoase.

L.E. Incercai, cred, sa-mi explici ca se poate trai bine-merci ascunzand intr-un sertar prafuit o dragoste schioapa, ramasa agatata undeva intre un cer de primavara abia mijita si atriul stang. Se poate, cum sa nu se poata (desi lucrurile pe care te stradui sa le ascunzi nu mor niciodata si te erodeaza pe dinauntru) ! Se desira doar putin materialul acolo unde te-ai agatat. O sa para un pulover trendy de la Zara.  Dar oare chiar era nevoie? Oare chiar nu se putea altfel, from the beginning? Probabil ca nu, nu se putea daca universul a vrut ca lectia sa-si atinga scopul.

si in surdina asa, pentru noaptea tarziu hindi zahra

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 Septembrie 2017 în radiografia unei stari