RSS

Arhive pe categorii: invective cu drag

intamplari … intamplatoare?

Ma minunam recent de cate i s-au intamplat unui bun prieten in decursul unui singur an. Practic i s-a schimbat viata de vreo 214 ori si nimic din ce isi planificase nu a mai fost valabil de la un moment dat. Ma bucuram in sinea mea ca nu sunt in pozitia lui, dar uite ca semnul lui Uranus (sau al cui o fi) isi manifesta influenta si asupra mea. Nu neaparat ca as crede in zodii, stele si alte cele, dar … mai stii?

Dar despre ce-i vorba de fapt? Mi-am inceput anul intrebandu-ma ce m-a facut sa primesc in casa si in anturaj oameni cu care simteam ca am destul de putine in comun si care au inceput sa arunce gratuit in stanga si in dreapta cu substante maronii dubioase si al naibii de urat mirositoare. Am inteles atunci ca, pentru a cunoaste oameni noi si pentru a-ti primeni lista de prieteni, e nevoie sa faci loc noului si sa renunti la lucrurile vechi mancate de molii si de orgolii. Si important e sa te inconjori nu de ‘wannabes’ si de parveniti, ci de oameni cu aceeasi stofa ca si tine. Si am mers mai departe fara sa sufar din cale-afara.

La foarte scurt timp dupa revelatia asta, am mai trait dureros una: e greu, daca nu imposibil, sa arati oamenilor perspectiva ta si sa ii determini sa creada in ea atunci cand ei sunt setati sa vada lucrurile in cu totul alt fel. Si daca mai ai nesabuinta sa te opui curentului, ajungi in posturi ingrate. Credeam ca discutiile deschise si clare pot rezolva o sumedenie de lucruri, dar se pare ca ele pur si simplu nu se intampla la timpul potrivit. Sau, mai bine zis, nu se intampla la timpul potrivit pentru toate partile implicate. Fiecare are realitatea proprie care nu-i mai putin adevarata sau mai putin buna decat realitatea celuilalt, doar ca, personala fiind, are acel ceva care ii ofera o putere mai mare in ochii detinatorului ei. Ma deranjeaza atunci cand ipotezele de lucru si instructiunile se schimba de la un moment la altul, iar in secunda in care afli noile premise, e deja cam tarziu pentru a mai schimba ceva. Asta a fost momentul caruia-i zic eu ‘diavolul si puntea’.

Si cum doua lucruri urate se intamplasera deja, conform zicalei populare, mai trebuia sa mai vina unul, ca sa fie triada completa si sa scap de ghinion. Ei bine, s-au intamplat doua. Hmmm… dubios.

In urma cu o saptamana, performam la un atelier de teatru de improvizatie la care participam saptamanal de prin noiembrie. Imi placea teribil chestia asta pentru ca era momentul in care dadeam afara din mine o cantitate impresionanta de energie si traiam cu senzatia ca se intampla lucruri spectaculoase in interior. Mai mult, fuseseram informati ca acolo e, de fapt, laboratorul fiecaruia dintre noi, laborator sigur in care suntem liberi sa experimentam orice stare sufleteasca si actiune ne trece prin minte sau ne vine la indemana si unde nu aveam sa fim judecati. Pentru ca tocmai de aceea ne aflam acolo: sa dam frau liber necunoscutului din noi. Si n-a fost tocmai asa. Pentru ca performance-ul de care va vorbeam consta in a-l face pe partenerul de experiment, legat la ochi, sa traiasca interior si sa inteleaga o scena, orice scena (important de retinut), pe care aveam sa ne straduim sa i-o reprezentam. Cu alte cuvinte aveam libertatea de a-i sugera prin gesturi, atingeri, sunete sau orice altceva care sa nu fie vizual sau vorbit o intamplare. Idee mai buna decat scena rastignirii nu mi-a venit, parandu-mi mie si usor de realizat si extrem de sugestiva. Si dupa umila mea parere de IT-ist ingust la minte, mi-a si iesit treaba destul de bine, desi avertizasem publicul si coordonatoare ca, in cazul in care vor considera exagerata idee, sa ma opreasca oricand. Nu s-a intamplat asta, dar e drept ca lumea a cam amutit, iar la final echipa mea s-a ales cu o mustrare in toata regula. In fine, am inghitit cam nelamurita hapul amar, dar nu mi-am imaginat ca acela ar putea fi un motiv suficient de puternic pentru a desfiinta grupa. Si totusi asta s-a intamplat. N-as putea baga mana in foc ca motivul de baza e cel descris mai sus, dar zvonurile cam asta sugereaza. Incerc sa le ignor, dar deocamdata nu-mi prea iese.

Capac, imi ajunge la ureche azi, nu tocmai intamplator (ca nu-i intamplator cu siguranta faptul ca prietena mea cea mai buna a aflat despre asta), ca fostele partenere de blog au pus la cale o intreprindere similara, asa, in ciuda p…. Sigur ca fiecare e liber, mai ales pe net, sa faca exact ceea ce-si doreste, la dimensiunea si calitatea pe care o poate sustine (si, dupa cum spuneam candva, loc e destul pentru toata lumea sub soare, hidosi si frumosi, limitati sau destepti). Urat este insa ca au preluat fara nici un fel de scrupule o idee care mi-a apartinut in intregime si un proiect pe care l-am pus pe picioare in mare parte prin eforturi proprii. De unde deduc nu doar ca ideea mea initiala e una buna, ci si ca nu-s atat de ingusta precum ma picteaza unii. Atat timp insa cat m-ai manjit de sus pana jos cu toate cate ti-au venit la gura, intr-o maniera in care poate doar la usa cortului mai intalnesti, ce te-ar mai putea determina oare sa furi ceva, fie si o idee (la care provenienta e greu de verificat, ce-i drept) de la un om pe care il detesti atat? Probabil insa ca vor avea suficient orgoliu, cel putin una din ele sunt sigura ca are, incat sa ii dea o alta tenta decat cea pe mi-am dorit sa i-o imprim eu comunitatii initiale.

Hmmm, una peste alta eu personal sper ca sirul intamplarilor ciudate sa se fi sfarsit aici, cel putin anul acesta. Dar niste trebi inca nu le-am lamurit-o pe deplin:
– ce-a vrut universul sa-mi spuna mie cu toate acestea adunate, in afara de mesajul explicit c-as fi un sac de frustrari si orgolii carat in spate din motive necunoscute? (chiar daca ar fi asa, te pune cineva sa stai in preajma mea vreo 7 ani? bine macar ca nu-s urata. sa fi vazut atunci frustrari … =)) )

Anunțuri
 

Etichete: , ,

everybody loves a loser

ascult morcheeba. si peste ce dau:

‘i think you’re fine:
everybody loves a loser.
so you’ll be fine,
you won’t be lonely long!’

hahahaha…. cuvintele mi se imbulzesc in gura si ajung la degete. scriu, apoi reformulez de vreo 3 ori continutul postului si il sterg de fiecare data. de fapt nu am de ce sa judec oamenii. am zis-o de mii de ori pana acum, fiecare face ce si cum poate. unora le merge intr-un fel, altora in alt fel, fiecaruia dupa cum i se alinieaza astele. n-ar trebui sa-mi fie cu suparare faptul ca eu, in general, nu stiu sa ajung undeva decat pe calea mai anevoioasa – asta e modelul pe care l-am invatat din copilarie si pe care il duc aproape de perfectiune, ca nu inteleg ca pot primi si gratis diverse chestii si nici unul de ingrijorare faptul ca pe unii chiar nu ii preocupa nici viitorul lor, nici totala lipsa de bani din prezent, nici faptul ca isi doresc sa-si formeze o anumita imagine din cele 473 de promisiuni neonorate.

dar totusi, sa nu uitam: everybody loves a loser! de ce? ne face sa ne simtim mai bine?

 

Etichete: , ,

telepatie, empatie si alte asemenea

candva, nu demult, parca la un curs de comunicare, ni s-a spus ca, in general, oamenii nu sunt telepati, deci nu au cum sa stie ce gandeste interlocutorul lor sau cel cu care, de o maniera sau de alta, intra in contact. expresia era, citez din memorie, dar destul de exact: ‘nu, nu asta gandeam. nu sunteti telepat. drept dovada.’

astazi am ajuns intr-o conjunctura in care mi s-a repetat aproape cuvant cu cuvant sintagma de mai sus. si-am ajuns sa meditez la doua lucruri:

1. cam multa lume se ocupa in zilele noastre cu diverse forme de psihologie, unele mai naive, altele mai putin. cam multa lume preia nedigerate diverse concepte si tehnici care par interesante, dar care sunt, in esenta, mai mult decat iti debiteaza un tip charismatic la un curs de 2-3 ore, relativ scump, dar altfel cum ai putea crede ca e si eficient?, in care ai senzatia ca l-ai prins pe Dumnezeu de un picior cu toata intelepciunea lui cu tot. cam multa lume plateste bani grei pentru cursuri care nu te vor scoate din rahatul in care te infunzi sau inoti decat daca si tu ai o doza buna de discernamant si inteligenta.

inteleg ca toti vrem sa traim mai frumos, mai bine, mai zen, mai feriti de influentele nefaste ale unor neaveniti, da’ parca uneori, in incercarile noastre, ducem totul catre extrem, uitam ca nu exista solutii universale, mai ales in interactiunile umane, uitam cine suntem si, in loc sa ne adaptam situatiilor in modul nostru, aplicam, neavenit, retete.

2. si daca la curs inclinam sa vad adevarul din spatele acelor cuvinte, intre timp am mai facut un curs in care nu mai departe de ieri am invatat sa fiu ceva mai constienta de acel 97% non-verbal din comunicarea la care particip. si atunci contra-atacul a venit rapid: nu, intr-adevar nu stiu ce gandesti, dar, independent de bagajul psihic, emotional si cognitiv cu care particip eu la interactiunea noastra comuna, tu imi transmiti fara cuvinte ceva. si am dreptul si poate chiar datoria fata de mine sa interpretez acel mesaj pe care il percep si/sau il simt.

asa incat … nu-i telepatie, e emotie pe care o transmiti altfel decat prin cuvinte, fie ca esti, fie ca nu esti constient de ea. si zau daca nu mai bine ar fi sa fii! constient de ea, vreau sa spun.

 

Etichete: , , , , ,

valori, semne, intrebari

diverse chestii se intampla in jurul meu, fie ca vreau, fie ca nu. nu e mare si profunda filosofie in toate astea, doar ca unele imi raman in cutia craniana unde se lovesc de toti peretii acesteia, ma ametesc si ma fac sa am dileme in ceea ce priveste binele si raul, mersul frumos prin viata si alte cele. si zau daca nu inchid strans de tot ochii sa nu ajunga la mine nimic din toate astea.

de ieri, de exemplu, ma intreb daca merita sa traiesti in viata conform unor norme sociale si morale pe care le-ai inghitit de mic ca pe bucatele de ciocolata de care ai devenit apoi dependent sau e de preferat sa iesi din decor de cate ori ti se iveste ocazia, traind hedonist pe cat posibil. la prima vedere a doua varianta e mai buna, mai spectaculoasa, mai in toate felurile. imi veti spune ca nici nu intelegeti de ce imi pun intrebarea atat timp cat raspunsul e evident.

dar poate ca eu nu sunt construita asa, poate ca am cateva valori, sau pseudo-valori, pe care le pretuiesc mai mult pentru ca nu am invatat altceva si pentru ca ele imi dau siguranta si stabilitate in viata. sau poate ma intreb de ce mai fac oamenii in viata alegeri si promisiuni pe termen lung pe care nici macar nu-si doresc sa le respecte sau, sa reformulez, pe care doar conjunctura ii poate determina sa le respecte? mai mult de atat, nu gasesc pe nimeni in jur care sa-mi impartaseasca punctul de vedere. e drept insa ca n-am cautat aprobarea decat in randurile celor foarte apropiati. iar reactia lor a fost sa ma suspecteze de invidie. si eu am ramas pentru a doua oara pe ganduri, constatand ca nici nu mai am unde sa imi vars intrebarile si sa primesc raspunsuri satisfacatoare pentru mine.

una peste alta, sunt dezamagita. dar nici nu stiu exact de cine anume. poate, din nou, e vorba doar de mine si de incapacitatea mea de a privi lucrurile din alte perspective. mai indraznete, sa le zicem.

in alta ordine de idei, in pofida a toate cate le spun, undeva, adanc in mine, am mare incredere in oameni si in buna lor judecata. si nu inteleg de ce se straduiesc ei atat de tare sa-mi arate mai de fiecare data ca n-am dreptate.

 

Etichete: , , ,

demonstratii de forta

nu demult, sa tot fie vreo 2-3 saptamani, am asistat la expunerea (nu tocmai resuita) in public a talentelor unei persoane din anturaj. poate ca daca ar fi ales ceva mai usor si mai pe masura reala a puterilor personale, totul ar fi iesit bine si azi nu mai aveam motiv de barfa. dar ce ti-e si cu orgoliile si demonstratiile de forta. oarecum in barba, am intrebat si eu la momentul ‘demonstratiei’ oare de ce persoana in cauza simte mereu nevoia sa sa ia la tranta cu muntii, sa isi arate muschii si sa-si forteze, inutil as zice, limitele. am primit un raspuns dintr-o directie neasteptata: ‘chiar vrei un raspuns?’ nu, chiar n-avea rost. stiam exact de ce. dar de inteles tot nu inteleg. si de deranjat tot ma deranjeaza incercarile astea fara noima si fara sfarsit de a arata cu tot dinadinsul cat de deosebit esti. mai ales cand … nu esti.

si nu zic ca n-o mai fac si eu din cand in cand. dar din exterior totul apare atat de penibil, incat in ceea ce ma priveste, n-ar fi rau sa descopar de unde imi vine si de cine ma simt amenintata si sa las deoparte treaba asta.

cat despre ceilalti … hmmmm, ma tot gandesc daca n-ar fi de dorit sa-mi gasesc oamenii care sa nu simta mereu nevoia de competitie, demonstratii, confruntari, adevaruri absolute.

 

Etichete: , , , ,

parerile unui pozar de uichend

ma invata cineva, cu multa vreme in urma, ca n-ai nevoie de un obiectiv performant, ci de un ochi avizat si de mult simt ca sa faci o fotografie. nu vorbea de poze. poate ati sesizat singuri diferenta. acelasi domn, profesor pe la academia de arte, imi mai spunea ca, daca din 100 de cadre unul iese bine si transmite ceva, atunci se cheama ca acela care l-a facut e pe drumul cel bun. in plus, poate exista vreunul dintr-o mie care sa aiba doar simtul si sa-i fie suficient, dar restul au nevoie sa vada ce au facut altii, sa inteleaga, sa invete si sa compare ceea ce vad si ceea ce se petrece in fata si in spatele lentilei.

m-as bucura mult ca macar o parte din acei ce poarta la gat, cateodata ostentativ, cate un tun de surprins diverse chestiute, sa stie lucrurile astea, sa priceapa macar ca o fotografie inseamna deopotriva inspiratie si transpiratie, nu doar lumina buna si aparat cu 1001 setari manuale. si mai cred un lucru: un cadru photoshopat, nu mai e poza. e altceva si nu te mai reprezinta pe tine, potential artist, ci ceea ce ti-ar fi placut sa stii sa faci cu ochiul, mintea sau aparatele tale. dar n-ai facut. nu prea conteaza de ce.

dar cine sunt eu sa scriu despre toate astea? un biet pozar de weekend.

 

Etichete: , , , ,

enervari

cred ca am mai spus-o: exista o teorie care afirma ca detestam la ceilalti ceea ce avem in noi. m-am intrebat de multe ori cum vine asta. si incetul cu incetul am aflat si am inteles. cam asa e, doar ca adaug eu de la mine un mic amendament: deosebirea intre tine si cei ale caror obiceiuri si atitudini iti displac este faptul ca tu tii cumva in frau chestia aia neplacuta, te straduiesti, uneori mai mult, uneori mai putin, sa o acoperi cat de bine te lasa constructia personala sau cat de bine ai invatat si consideri asta o forma de adaptare, de respect fata de tine si fata de cei din jur. si e vorba de un efort, cu siguranta. poate n-ai face-o daca n-ar fi existat cineva sau ceva in viata ta care sa te determine sa crezi ca e mai bine asa si sa te invete sa te porti in consecinta. si te intrebi undeva, in adancul constiintei, cum de sau de ce acest cineva n-a existat si in viata lor.

cum e mai bine? hmmmm … pai as zice ca e mai bine asa cum simte fiecare ca e cazul sa procedeze. doar ca o data stiuta treaba de mai sus poate vom ajunge sa nu ne mai enervam atat de usor.

 

Etichete: , ,