Floare din lapte

Beau cafea cand si cand. Nu sunt o impatimita. Dar in dimineata asta imi doream o cafea. De fapt imi doream o anume stare, o anume senzatie, asa, ca o imbratisare scurta si sincera, invelita in aroma dulce-amaruie si decorata cu o floare din lapte. Si imi mai doream sa stau la fereastra unei cafenele. Sa ma uit la lume sau la copaci si sa am pentru scurt timp impresia ca nu ma asteapta o moarte lenta si neplacuta la job (‘Oamenii fericiti citesc si beau cafea’ 🙂 ) Pentru ca sunt si asa zile.

Si pentru ca aveam la dispozitie o ora pana sa intru in tavalugul zilei, mi-am rulat in cap locatiile pe care le-as avea la dispozitie in zona. Ceva care sa imi priasca si sa nu ma oblige sa iau acasa licoarea la carton.

Si nimic. GPS-ul din creierul meu nu gasea nimic in afara de cateva spelunci de cartier si 2 bistrouri unde se preumbla toata cocalarimea stransa de aiurea. Am luat telefonul si am cautat. Si tot nimic.

Probabil nu am de ce sa ma plang. E cam la fel in toate cartierele. Si daca stau sa ma gandesc, nici prin cartierele Europei nu e cine stie ce diferit. Si nimeni nu ma impiedica sa imi iau ceva espressor acasa. Si pot si intelege strategia cafenelelor de a-si deschide locatii in zone foarte circulate, e nevoie de bani ca sa supravietuiesti.

Dar mi-ar placea mult sa stiu ca cineva, undeva, pe o straduta ascunsa, a deschis o locanta mica, doua-trei mese, pentru oameni care au nevoie de un dusulet la sufletel/creieras sau de o gura de bucurie in dimineti mohorate. Si ca mai exista oameni care sa savureze un asemenea loc.

 

15.06

AI de luat o decizie care iti va afecta intreaga viata. Pe deoparte, daca alegi ‘da’ , pierzi mare parte din grupul de cunostinte, ca prieteni nu ii poti numi neaparat. Si pierzi ceea ce consideri tu ca aduce stabilitate si validare in viata ta. Daca alegi ‘nu’, pierzi libertate si liniste si te alegi cu intrebari nesfarsite despre propria-ti valoare si despre directia in care te indrepti. Fir-ar ea de alegere!

SI gandindu-ma doar la cum am formulat initial, in termeni de castig si pierdere decizia de mai sus, teama mi-e ca voi avea doar curajul sa raman in zona dureroasa de confort. Dureroasa mai profund si mai distrugator pe interior decat schimbarea.

Plus ca de castiguri nu zic nimic. De ce oare gandesc in termeni de pierdere?

 

25.04

Ai gasit omul care te asculta si ia aminte, si vezi asta din micile detalii ale comportamentului lui in ceea ce te priveste, care e acolo, tacut si suportiv atunci cand o iei razna rau de tot, chiar daca nu intelege neaparat prin ce treci, dar se straduieste sa nu te judece, omul care scoate ce e mai bun din tine si te mobilizeaza sa faci, sa cresti, sa fii ce esti si sa imbratisezi cu bucurie asta, omul cu care povestesti zi si noapte cate in luna si in stele si nu te mai saturi si asta de vreo 3 luni incoace, zi de zi, omul care nu se lasa doborat, desi l-a incercat viata asta in toate felurile posibile, omul care traieste fiecare zi la rand asa cum vine ea si pe care nu l-ai vazut cu adevarat suparat pana acum. Omul asta te si cearta prieteneste cand nu prea ai dreptate sau ai facut-o de oaie si te pune mereu sa te muti si in alt loc pentru a privi la tine, la o situatie sau la cei din jur. Si te incurajeaza sa spui ce gandesti, desi nu mai esti obisnuit cu asta de pe cand erai copil.

Doar ca omul asta nu arata nici pe departe ca in visele tale. N-are nimic din barbatii bine pe care ii vezi in jur si care, din cand in cand, mai aterizeaza meteoric in ograda ta. Nu e nici doctor, nici avocat cum isi doreau ai tai asa tare.

E doar un om fantastic de bun si incredibil de destept si empatic cu care, intr-o lume ideala, ti-ai putea petrece fericit viata pana la adanci batraneti.

Si tu ce faci?

 

27.12

Dispretuiesi un om. E in viata ta o prezenta toxica, incapacitanta, depreciativa. Vrei sa scapi din capcana co-dependentei, infruntandu-ti cea mai mare frica, aia de singuratate.

Si totusi, cand  primesti mesajul ‘Nu-s un gunoi’…  asta triggeruieste mai mult, mult mai mult decat as fi putut duce.

 

18.12

De la ultima citire s-a mai intamplat ca:

1. probabil faptul ca de ceva vreme, mai multa, nu consider ca a avea un copil e chestia care sa-mi implineasca viata (desi caut asiduu, constient si inconstient, ceva ce as putea lasa in urma), este, mi-am spus nu demult, felul meu de a spune ca viata nu merita traita. Sau, mai exact, ca sa nu imi sara nimeni in cap, ca viata, asa cum am stiut eu sa mi-o fac sau cum am vazut-o la cativa altii din jurul meu, nu e o chestie pentru care sa zici ca merita sa aduci un suflet pe lume. Prea mult efort dureros si greu gestionabil in schimbul catorva bucatele de fericire, si alea sesizabile doar daca nu ai obosit cumva prea tare. Sigur, nu viata tuturor e asa, dar la mine, ca sa ii citez pe cei de la Morning Glory, atat s-a putut.
2. Am inceput un soi de meditatie. Cred ca nu e nici macar varianta pentru incepatori ce fac eu. E ‘for the dummiest dummy’, dar e bine ca am inceput ceva. Si ca sa nu ma speriu prea tare, cred ca universul ma ajuta sa adorm inainte sa finalizez procesul. De fapt somnul e o chestie de care ma bucur tot mai mult in ultima vreme.  Sau de care profit. Sau in care ma scufund. In fine, o stare. O stare sora cu lesinul din care ma mai trezesc cu greu abia la sunetul ratoit si repetat in nestire al ceasului. Si de aici o noua filosofie: cu cat esti mai ocupat, cu atat dormi mai bine.
3. Cumva cred ca am ajuns un soi de combinatie de emotii, ganduri si vorbe care merita vazuta de la o oarecare distanta, amuzanta sau interesanta, dar de care mai nimeni nu-si doreste sa se apropie prea tare. Habar n-am ce-i lipseste in afara de caldura. De investigat.
4. Si e prima data cand imi pictez unghiile in culori tari si inchise. Senzatia e ca mi-as tine mainile in buzunar. Cand voi avea curajul sa imi fac nuanta de kumquat si sa o port cu mandrie, probabil ca se va putea spune ca am mai trecut un prag important din viata mea cu mine.
5. Am dat iama in cadouri. Toti isi vor primi de la mine anul asta saculetul doldora. However, how about me?
6. Si ce-i cu atata engleza? Cred ca am un raspuns… cred ca unele cuvinte isi pierd din putere/influenta/tais daca le zic/scriu in engleza.  La o adica as putea spune chiar ca am gresit traducerea. Sau poate chiar am gresit-o. Si atunci emotia se atenueaza.
7. Socializez. Atat de mult incat mi-e sila sa mai deschid messengerul, sa vad pe acolo ca ma mai cheama cineva pe undeva. Ignor. Cei mai buni prieteni tot ciocolata si vinul mi-au ramas. Poate curand ma imprietenesc si cu mine.

 

29.11

1. Parasit vechiul job. Pentru unul nou, de buna seama, ca nu ma tine cureaua sa imi iau putina pauza (de care simt tot mai mult ca as avea nevoie). Plecarea a fost aproape cum mi-am dorit. Timing perfect cu o plecare inr-o vacanta lunga. Un mic regret … ca nu voi putea sa spun in fata ca plecarea mea are legatura si cu faptul ca dezaprobam modul in care era condus IT-ul. Mi se contureaza tot mai mult faptul ca aveam dreptate si ca acolo era doar dorinta de pozitie combinata ca o lene monumentala. In fine … Nu mai conteaza. Conteaza doar sa vad ce fac de acum inainte si cum reusesc sa asfiziez anxietatea legata de noua experienta.
2. Tot mai mult imi da tarcoale gandul de downshifting. Nu stiu cum as aborda situatia asta si cat m-ar tine, dar acum chiar simt nevoia de o pauza mai lunga sau de o schimbare radicala de domeniu.
3. Experienta Peru a fost asa cum, zic eu, sugereaza numele destinatiei. Foarte tare. Altfel. Iesita din tipare si din zona de confort. Au fost zile in care am avut nevoie de toata forta ca sa ma ridic din pat sau ca sa mai fac doi pasi pana la 4200 de metri pentru a vedea un apus altfel. Dar n-a fost zi in care sa nu-mi doresc sa nu se mai termine. Una peste alta, wow. Ramas cu prieteni si cu ganduri bune despre propria-mi persoana. Si cu impresia ca mi-am irosit mai mult de jumatate din viata cu vacante lame, fara sare si piper.
4. Pare sa se spulbere ca un balon de sapun bunatatea mea de cocon emotional in care ma balacesc si ma rasfat de un an si jumatate. Mai rau este ca nu stiu nici ce am facut sa sparg bula si nici daca as putea face ceva sa opresc procesul. Altceva in afara de a ma muta la Bucuresti. Eh, ce sa zic, voi mai dezvolta un mecanism de copying defect si deja ma doare. Dar  nu asa se zice ca crestem? Oare pana unde o sa mai cresc?
5. Si ce vreau sa zic cu toate astea? Nimic. Simteam doar nevoia sa impartasesc. E un fel de strigat mut. Schimbarea a 75% din viata cunoscuta de pana acum cam doare. In fiecare fibra a corpului. Si dIn pacate terapie fac doar o data pe saptamana.

 

reiau

Sa tot fie 4 luni de cand n-am mai pus mana pe tastatura in scopul de a (ma) (de)scrie. Si poate n-as fi facut-o nici acum daca n-as fi trecut in pas saltat printr-o sumedenie de chestii care mi-au cam intors viata cu susul in jos. Si sa fie cam asa:

• cautat job la modul serios – gasit o gramada de nimic si asta, unde?, in orasul napadit de firme de IT precum cainele de purici;
• parasit domiciliul conjugal. De vreo 3 luni. Atata liniste, incat m-am intrebat la un moment dat daca sunt eu capabila sa deal-uiesc cu atata liniste si daca oare nu cumva chestia asta ma plictiseste ingrozitor. Fiecare noua experienta insa mi-a demonstrat ca pot mai bine singura. Mai trebuie insa sa ma mobilizez sa ies din incremenire si sa fac chestii. Toate chestiile care acum imi par ca nu au rost si pe care le dau la schimb pentru retardare cu prietenul Netflix.
• Sechestrata in vacanta cu sotul, pentru ca n-am avut curajul sa spun stop definitiv si repede. O reproducere destul de acurata in viata reala a desenelor animate cu Tom&Jerry. Nu neaparat o vacanta ratata, ca mare si soare au fost, dar cu siguranta nu una in top 5.
• intoarcere cu peripetii si explozii pe autostrada, suita de decizii nefericite tare, parasit masina in Serbia unde am si petrecut o noapte intr-un decor decrepit de film comunist. Acum imi rulez scenarii crosetate pe variante legate de soarta maldarului de fiare. Ma intreb si acum care a fost lectia principala din toata tarasenia asta, in afara de aia cu lucrurile nu pot fi mereu asa cum ti le planifici.

Pe scurt, asta ar fi. Pe lung… ei bine, altadata.

 

19.04

Incep incet-incet sa ma reechilibrez, sa mai vad cate ceva in jur. Nu ca pot sa iau decizia aia grea care imi sta in spate de cativa ani. Nu, aia inca nu, ca mi-e o frica viscerala de ea, desi nici nu stiu sa zic cum mi-e mai rau: cu decizia luata sau cu ea amanata. Dar mai fac cate ceva pentru mine si pentru starea mea de bine, cumpar romane de citit anul asta si renunt la a-mi lua carti filosofice sau pseudo-stiintifice si a pretinde ca, citindu-le, imi voi schimba viata si imi voi ilumina creierasul, sa pot percepe adevarul si viata obiectiv. Pffff … Deleg responsabilitati si fac ureche suta, ma rog, oarecum, la ciocane care imi vin din diverse directii. Merg la sport si la evenimente, iesirea la cine de business nu mi se mai pare chiar asa o corvoada, ba chiar devine fun si imi rezerv timp pentru prieteni. Nu neaparat pentru ca acum ard de nerabdare sa ii vad, ci mai degraba ca sa fac odata curat intre ei si sa raman cu aia cu care am ceva in comun.

N-am idee cum o sa fie anul asta pentru mine de acum incolo (ca pana acum a avut doza lui de oroare, soc si groaza, desi stachetele pe care mi le-am pus, ale mele exclusiv, le-am trecut cu bine). Nici nu mi-as face cine stie ce planuri, dar parca-parca un gutt feeling imi zice ca s-or petrece fapte. Nu tocmai frumoase si nu tocmai usor de dus. Dar care, poate, mi-or face bine asa, una peste alta.

Cert e insa ca imi propun sa fiu mai mult atenta ce sunt, ce vreau, ce imi place. Restul s-or descurca si fara mine. Cum tocmai imi spunea cineva despre care credeam ca depinde in totalitate de mine ‘stii bine ca m-am descurcat intodeauna. N-am nevoie de tine.’. Dureros, dar adevarat. Sooooo …

 

 

13.03.2019

Anul asta a inceput pe dos. Continua pe dos. In fine…

Numai sa notez revelatia de ieri: tu intelegi confortul ca disconfort. Cu cat povara de pe umeri e mai mare, cu atat te simti ami sigura si in largul tau. Vei incepe sa te clatini si sa mergi nesigur cand sacii pe care-i duci iti vor fi luati de pe umeri sau pur si simplu ii vei da jos. Vom lucra pe asta, dar schimbarea de mentalitate in directia inversa va fi lunga si dureroasa.

 

un picut de bilant

Dupa weekendul incheiat in care a trecut peste mine ultima sesiune de formare in psihologie, am de meditat la trei subiecte dureroase foc:

a) se pare ca nu fac fata bine sfarsiturilor. Adica ma dor mai tare decat ar trebui, mai ales atunci cand sfarsiturile acelea se asociaza in capul meu cu finaluri de relatie in care am dezvoltat atasament.

b) mi-e greu sa iau oamenii asa cum sunt. Adica, in situatia curenta, sa accept ca nevoile mele personale nu sunt, in ochii celorlalti, mai importante decat sunt pentru mine nevoile lor. Cu alte cuvinte, nimeni nu-i obligat sa reactioneze cum ma astept eu de la el, daca nu simte asta. Si iaca, daca nu o face, orgoliul meu sufera o umflare peste masura rezonabilului, gandurile automate se pun in actiun, ruminatiile nu ma lasa nici sa respir si nu mai vad ca, de fapt, omul celalalt ar putea face si lucruri foarte bune pentru mine, dar nu naparat in acord cu ce-mi doresc eu. Judecam nu demult pe cineva pentru mottoul de viata ‘it’s my way or no way’ si tocmai ce ma aflu in aceeasi pozitie.

c) in alta ordine de idei, dar legat de punctul anterior, e clar ca nici sa-mi las nevoile pe planul 2 nu e acum o optiune. Sau nu e o optiune pentru persoane cu personalitate ca a mea. Astfel incat, pentru a nu intra cu bocancii in viata cuiva si a-l pune la zid cu chestii care, desi pot fi adevarate, nu neaparat cad bine sau sunt usor de acceptat, e musai sa-mi cizelez discursul. Faza e ca nu stiu nicicum de unde s-o apuc sau cum ar suna sanatos un discurs in sensul asta.

d) lumea spune ca indiferent ce ti-au facut ai tai copil fiind, lasa deoparte , ia-ti viata in propriile maini si creste-te asa cum ti-ai fi dorit sa fii crescut, iubeste-te cum ti-ar fi placut sa fii iubit. Perfect! Dar cum as fi vrut?  Daca n-ai vazut niciodata ceva, e a naibii de greu sa iti dai acel ceva.

Si uite cum din Luca si Matei, am ajuns la 4 subiecte, nu trei.

Si ca sa nu inchei cu o matematica proasta, Singura chestie de care ma bucur zilele astea e ca sunt maniacala. Nu in sensul bolnavicios, dar in 3 zile am rezolvat chestii care trenau de ani si de care imi era pur si simplu sila sa ma apuc, mi-am terminat lucrarile, mi-am facut dosare, am invatat cat n-am facut-o in ultimele luni, am demarat proiecte care erau aproape uitate. ‘Noroc’ ca nu ma tine mult :).