RSS

19.11

  1. Nu distantele separa oameni, ci comunicarea. Sau lipsa ei. Voi tine bine minte asta incepand de azi.
  2. Mi-ar fi placut sa stii sau sa conteze ca totusi, cineva, undeva, poate nu acolo unde iti doreai tu, poate nu persoana care ti-ai fi dorit, te asteapta. Asa cum esti, fara a cere nimic in plus decat simpla ta prezenta.
  3. Candva am urmarit un experiment in care unor copii li se punea un tort in fata si li se promitea o recompensa consistenta in cazul in care pret de o jumatate de ora se abtineau de la a-l atinge. Azi pot spune ca stiu exact cum se simteau pustii aceia. Ieri am fost unul din acei copii, iar azi, cand rememorez, mi se pare interesant cum abtinerea s-a derulat in acelasi timp cu recompensa.
  4. Exista teme de discutie care ma provoaca si pe care le abordez cu ceva urme de curaj (zic eu). Doar ca, dupa o dezbatere din asta, e cam greu sa mai dormi linistit sau sa iti strunesti mintea sa o ia in alta directie. Asa ca azi, oricat imi doresc eu sa ma adancesc in studiu, vezi sa nu si reusesc.
Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 19 Noiembrie 2017 în Uncategorized

 

13

Zicea cineva de vineri 13? Sa vedeti cum e luni 13. Ca poti trai cu o dragoste neimplinita? Da, poti. Dar cu o disparitie, poti? Sigur, putem si asta. Suntem copii mari. Doar ca doliul se poarta altfel. Restul e tacere pana imi voi gasi cuvintele sparte acum in cioburi.

 
 

cate ceva din existentialism

Pana cand ma voi culege si voi povesti de aventura mea venetiana traita de una singura (chiar e greu sa iti plimbi emotiile, mirarile, constatarile, ideile pe limba, prin cerul gurii si sa nu poti sa le dai drumul pentru ca, nu-i asa, ce-ar crede cei din jur vazandu-te vorbind singura prin labirintul lagunar intortocheat.) posibil sa mai treaca un timp. Asa fac de obicei dupa fiecare escapada care, din diverse motive, ma lasa fara cuvinte si imi umple sufletul. Stau si astept sa se aseze amintirile si sa se contureze in interior un soi de stare de bine, aproape palpabila pe care sa o asez  pe rafturile memoriei. Si de multe ori nici nu-mi mai vine apoi sa mai scriu ceva, ca si cum cuvintele ar putea stirbi ceva din ce se naste inauntru.

Asa ca azi n-o sa scriu despre vacanta, o sa spun despre cum am vazut eu aseara raspunsurile la un chestionar existentialist pe care l-am avut de completat in incheierea anului de formare.

Asadar:

  1. Nu stiu ce as fi raspuns intr-o zi ca oricare alta la intrebarea”ce e viata pentru mine?”. Probabil m-as fi balbait putin si as fi cautat sa evadez. Astazi insa, proaspat intoarsa dintr-o escapada singuratica in Venetia, raspunsul imi pare destul de simplu: o insiruire de plecari catre destinatii care imi imbogatesc sufletul si reveniri de confirmare acolo unde simt ca imi sunt radacinile din care imi trag puterea. Poate ca uneori radacinile sunt prea puternice, limitand distanta pana la care imi dau voie sa explorez sau sa ratacesc, poate ca alteori ele sunt cele care ma fac sa reusesc sa mai gasesc rostul unei zile.

Mi-ar placea sa pot spune ca viata mea este o suita de zambete si de emotii, dar e mai degraba o linie dreapta pe frunte, un rid de expresie adancit ca o urma de cutit si nu  unul de-a dreapta si stanga buzelor. Pacat de momentele pe care nu am stiut sa le transform mai devreme din suparare in lectie, de momentele in care am uitat sa imi port cu incantare rujul rosu, de momentele in care am uitat ce inseamna sa simti si sa te bucuri de asta sau sa evadezi si sa uiti de toate. Noroc cu aceleasi momente care m-au invatat sa inteleg valoarea prezentului.

  1. Nu pot spune ca mi-am gasit sensul existentei, desi il caut de o vreme. Nu stiu insa cat de activ, ce-I drept. Deocamdata e mai degraba un proces neintrerupt de incercari si erori . Ceea ce pot spune insa e ca a-i ajuta pe cei pe care ii simt aproape imi deseneaza un zambet larg pe fata, iar curiozitatea de a vedea lumea din jurul meu, oameni si locuri, ma face sa imi doresc sa mai traiesc si ziua de maine. Iar motorul zilelor care se insiruie sunt emotiile pe care le traiesc.

O vreme am crezut si am sperat ca invatarea e cea care ma defineste ca om. Si n-am gresit major, doar ca nu invatatul din carti ne creste la modul real, ci mai degraba e vorba de invatarea aceea a lucrurilor pe care le putem pune in practica, le putem transmite mai departe ca utile si experimentate/experimentabile, sunt cunostintele care ne hranesc curiozitatea si ne fac sa cautam, insetati, mai departe, sa ne intrebam continuu, fara sa ne sperie ‘de ce?’-urile, sa rezolvam in minte puzzle-uri complexe, in moduri personale, sa ne simtim mai bogati doar prin faptul ca stim.

Si mai cred ca un al doilea sens al existentei mele il pot gasi in oamenii cu care ma intalnesc, in emotiile pe care le dezvolt in legatura cu acestia si in impartasiri. E un mod excelent de a ma cunoaste pe mine, in adancuri, prin oglindire.

Dar ce pot spune azi este ca o sa caut in continuare. Si probabil atunci cand voi fi gasit sensul, voi fi gasit si capatul celalalt al firului de ata numit viata.

  1. Mi se pare interesant acum ca toate culorile pe care le aleg de ceva vreme sa ma reprezinte in exterior, de la imbracaminte, la nuantele parului, sunt culori reci. Uneori chiar non-culori, nuante de gri si negru. Dar gandurile si visele mele sunt populate de galben, verde si orange. Sa fie oare pentru ca incerc cumva sa maschez caldura care vine din mine?  Posibil, pentru ca daca ma intrebi ce da caldura vietii mele azi, am sa raspund fara sa clipesc ca sunt emotiile pe care le traiesc cu intensitate maxima, fie ca e vorba de furie, fie ca e vorba de  dragoste sau ura. Si nu cred ca e rau ca aceasta caldura sa vina din interior, nedepinzand de ceilalti, doar ca n-ar strica o nuantare, o echilibrare si o redirectionare, adica ce-ar fi daca as reusi sa invat ca furia e doar o suparare, ura poate imbraca si forma unei nemultumiri, iar dragostea are si parti mai rationale si nimic nu ar trebui sa o depaseasca pe cea fata de propria persoana.

Si mai cred ca ceea ce imi creste temperatura fiecarei zile sunt visele mele. Pe care ma straduiesc sa le si traiesc si cu ochii deschisi. Cat pot de des.

  1. Am vazut in ultimul an ca modul hedonist de a trai face viata mai valoroasa doar in propriii ochi. Si daca pana nu demult asta nu ma deranja, ba chiar imi faceam o valoare personala din asta, astazi vreau sa las ceva in urma. Nu stiu inca concret ce anume. Si mai ales pentru cine. Poate ca ar trebui sa renunt pana si la intrebarile astea . Poate ca ar trebui sa uit chiar si de forma materiala pe care o poate imbraca acest „a lasa cuiva ceva”. Astazi, acum, cred ca valoarea vietii mele e sa las urme in ceilalti, urme care sa ii ajute sa creasca, sa traiasca altfel decat o faceau pana la momentul intalnirii cu mine, mai frumos si mai implinit. Chiar mi-as dori sa stiu ca undeva, la finalul vietii unora din cei cu care am interactionat vreme mai indelungata, vor exista oameni care sa spuna ca se bucura ca ne-am intersectat caile pentru un timp.
  2. Daca e sa bat un cui sau sa montez o noptiera de la JYSK, probabil nu m-as baza prea mult pe mine insami. Voi face ceva din acestea, sau toate, cine stie, doar daca nu voi avea incotro si nu voi gasi pe cineva mai indemanatic decat mine. Pentru ca nici rabdarea, nici meticulozitatea nu sunt tocmai calitati cu care sa ma laud. Asadar, in situatii de gen, m-as baza mult pe persuasiune sau pe actorie. In rest insa, am pe undeva, prin rucsacul cu ‘efecte’ pe care il port cu mine mult entuziasm, dedicare si pasiune, activate insa doar in combinatie cu evenimentul, ideea sau persoana potrivite, ceva inteligenta educata, condimentata cu urme de logica si, pe ici, pe colo cu sarcasm si autoironie, ceva cultura generala, putintel peste medie si atat cat trebuie ca sa nu ma fac de ras la o adica, curiozitate destula si determinare, imbracata deseori in incapatanare. Ingredientele nu-s rele. M-au descurcat destul de bine pana acum. Depinde insa ce mai adaug la ele sau ce mai cultiv, ca sa fie si mai bine de acum incolo.
  3. Renasterea mea ‘de zi cu zi’ poate nu-i intotdeauna a naibii de spectaculoasa, poate nu se intampla chiar in fiecare zi, poate ca uneori nu o vad sau alteori nu o pretuiesc destul sau nu o vad ca atare, poate ca uneori raman sub impresia ‘mortii’ anteriore, uitand de lumina de dupa, dar atunci cand se intampla si o sesizez ca atare, e pentru ca imi dau voie sa visez, sa vad, sa simt si sa sper. Si, mai mult de atat, sa ma vad capabila sa ofer, sa imi ofer si sa ma ofer.
  4. Cat despre testament, n-am iubit niciodata prea mult notarii sau documentele oficiale de gen. Mi se pare ca, intr-o forma sau alta, ne dam seama sau nu, ne impovareaza, nu neaparat ne si responsabilizeaza. Dar as formula putin altfel lucrurile, daca chiar trebuie sa incropesc un testament afectiv. As lasa in urma mea si celor ce vor sa experimenteze, emotii, in toate culorile si sub toate formele, temperate in traire de ratiune. As lasa in urma iubirea si respectul  fata de sine ca piatra de fundament pentru viata, dorinta de crestere de fiecare zi si fiecare ora si gustul minunat al clipelor prezente. Si ascuns intr-un saculet, pe post de condiment, imaginatie sa fie! Si fiecare sa-si dramuiasca din acestea dupa cum ii va fi pe plac!

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 Noiembrie 2017 în eul in oglinda, lectii

 

poate

Poate ca trebuia sa ajung singura la Venetia ca sa ma pot indragosti in sfarsit si de mine… Poate chiar o sa-mi placa…

 

small talk(?)

O dupa-amiaza neasteptat de destinsa si interesanta, desi la orizont se profila o plictiseala maxima la concurenta cu rezolvat de ‘puzzle’uri mobiliare, ca inca nu-mi vine sa ma apuc sa invat pentru examenul de la anul. Discutii patimase, dar destepte si zambarete despre moralitate, despre alegeri si prioritati in viata, despre ce inseamna in mintea noastra eticheta pe care o punem adesea cuiva despre care consideram ca si-a batut joc de o alta persoana, despre posibilitatea sau imposibilitatea noastra de a ne pune in papucii altcuiva, despre trasaturi innascute si trasaturi dobandite si despre dificultatea de a le distinge ca atare. Si toate astea, pornite de la o banala rememorare a unei figuri din studentie.

Pe langa satisfactia pledoariei personale si a curgerii discursurilor, ar fi bine totusi sa invat lectia lui ‘invata sa asculti activ’ de care nu ma lovesc prima data in ultima vreme, asta pentru ca lucrurile ar fi decurs cu siguranta altfel daca cineva din grup n-ar fi sesizat intr-una din povesti o sentinta usor gratuita pe care am brodat apoi impreuna vreme de cateva ceasuri bune.

Una peste alta insa, nice, nice! Si da, una din placerile vietii mele e sa povestesc destept cu oameni care o pot face. Asta imi lipseste cu unii, asta am (tot mai rar, din pacate) cu altii.

 

de sambata

De ceva vreme ma intreb destul de insistent cum am ajuns in relatia cu M acolo unde suntem. Mai insistent, pentru ca in grupul lui sunt aratata cu degetul ca fiind o scorpie fara suflet, ceea ce e posibil sa si fiu, iar in grupul meu format din mine insami, mi se pare ca traiesc drama unei omizi care se chinuie sa se transforme in fluture, dar inca nu stie sau nu vrea sa scape de vechea piele cu care s-a obisnuit. Si pentru ca formarea asta, vreau, nu vreau, ma schimba bucata cu bucata. Plus ca tocmai ce am revazut ‘The Adjustment Bureau’ (sic!)

Raspunsul are legatura cu mine si cu asteptarile mele. Adica m-am asteptat inca de la inceput sa primesc in masura in care ofer, sa ma simt iubita sau dorita. Nu s-a intamplat. Am mai ajustat asta intre timp, dar cumva nu-i ca si cand ofer fara a astepta niciodata nimic in schimb. Mi-am dorit sa impartim in egala masura sarcini si responsabilitati,  sa dezbatem idei, sa gasim mai multe pasiuni comune in afara de coclaureala, sa invatam sa ne ascultam unul pe celalalt, sa ne straduim sa nu ne dirijam reciproc vietile, intelegand ca fiecare din noi face ce considera mai bine pentru sine, fara a fi neaparat obligat sa dea explicatii, sa construim un soi de complicitate si incredere. Mi-am dorit sa avem impreuna mai mult curaj si sa ne sustinem in a ne depasi anxietatile, sa avem momentele noastre de impreuna si momentele noastre de singuratate, sa avem, pe rand, inspiratie sa ne tinem in priza. Cumva lucrurile s-au desfasurat si sincopat pentru ca atunci cand imi doream eu companie si ajutor, n-am avut parte de ele, iar acum, cand si-ar dori el sa fiu eu mai mult pe acasa, mi se intampla sa am programul plin.

La toate astea se adauga dorinta mea de a fi uneori tinuta in brate, in pofida aparentei de om puternic pe care o afisez, dorinta de a mai fi si incurajata cand o dau in bara, nu de a fi tintuita cu reprosuri, dorinta de a fi vazuta frumoasa macar din cand in cand, dorinta de a fi apreciata pentru (putinele) lucruri pe care le fac. Noi insa parca ne cautam nod in papura. Eu nu mai am rabdare, lui ii lipseste dorinta.

Asa incat nu-i de mirare ca flacara s-a stins. Problema e ca nici obisnuinta nu mai functioneaza de asa maniera incat lucrurile sa mearga lin. Spuneam cuiva ca, daca continuam asa, mai devreme sau mai tarziu lucrurile se vor rupe.  Cat de rau imi va parea atunci de timpul pierdut? Inca n-am idee. Acum imi pare doar rau ca efortul meu de a organiza o vacanta impreuna la Venetia a fost degeaba. Voi merge singura pentru ca, din nou, a cata oara?, n-a reusit sa-si rezolve la timp ploile. Eh, ma voi bucura in liniste de timp cu mine si-o sa ma rasfat by myself in hotelul rezervat.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 4 Noiembrie 2017 în Uncategorized

 

ceea ce ar fi putut fi o ciorba de burta

Probabil ca nu chiar era sa murim, desi mai auzit pe ici, pe colo ca s-a mai intamplat. Dar totusi … ma trezesc acum un ceas, adica putin dupa miezul noptii abia reusind sa respir. In jur, aparent nimic anormal. Si totusi, un miros greu, de groapa de gunoi si asfalt in flacari, inecacios si fierbinte patrunde de undeva. Nah, suntem la tara, cine stie ce se petrece prin imprejurimi… Pisica miorlaie innebunita, drept pentru care, ma ridic in capul oaselor si deschid usa. Well, ma loveste un fum cum doar in iad ar putea sa fie si matza mi se agata disperata de pantalonul de pijama (ce noroc ca nu-i vara, ca nu stiu de ce s-ar fi agatat). Ma impiedic de nenumarate scaune pana sa dibui usa de la terasa, ca lumina aprinsa nu ma ajuta la nimic; nu se vede la un milimetru in fata, chiar daca, acolo unde instinctul imi spune ca ar fi aragazul, ceva arde mocnit, frumos. Mai-mai sa cred ca, uite, avem si semineu pentru iarna asta.

Reusesc nu stiu prin ce minune sa nu vars in timp ce inchid gazul, sting chestiile incandescente,  deschid orice chestie care permite aerisirea. Cuvinte de bine si sanatate mi se inghesuie pe buze la adresa celui care a … pus in scena evenimentul. Nu-i primul de gen, asa ca ar fi fost cazul sa fiu obisnuita, ma gandesc.

Si daca n-ar fi atat de trist, ar fi de-a dreptul amuzanta replica (,) ‘colegului de apartament’ care, iesit dupa o vreme somnoros din dormitor, ma priveste nervos si mustrator: ‘Trebuia sa-ti aduci aminte ca am pus burta la fiert!’ Ma intreb si acum cand am aflat eu una ca asta, de timp ce  la ora la care se intampla, dormeam neintoarsa.  But, you know, ca psiholog, puteam visa, ce naiba!

La ora asta insa, ma intreb daca 2:29 in noapte e un moment potrivit pentru un spalat pe cap. Miros ca o bucata de asfalt proaspat turnat. Nici nu-mi vine sa ma gandesc cum imi vor mirosi hainele maine. Carpe diem!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 2 Noiembrie 2017 în Uncategorized