RSS

Viktor Frankl

Viktor Frankl – Omul in cautarea sensului vietii

„Pentru prima data in viata am inteles adevarul, asa cum l-au asezat in ode atatia poeti, declarat ca ultima intelepciune de atat de multi ganditori. Adevarul ca dragostea e ultimul si cel mai inalt tel la care omul poate sa aspire. Atunci am inteles sensul celei mai mari taine pe care poezia, gandirea si credinta umana trebuie sa ne-o impartaseasca:izbavirea omului este prin dragoste si in dragoste. Am inteles ca omul caruia nu i-a mai ramas nimic in lumea aceasta poate totusi sa cunoasca fericirea, chiar si daca numai pentru o clipa, contempland persoana iubita. Neinchipuit de singur, neputincios sa se exprime printr-o activitate pozitiva, cand singura sa realizare se reduce la a-si indura suferinta asa cum se cuvine – onorabil, asadar aflat intr-o astfel de situatie, omul poate, prin contemplarea plina de iubire a chipului persoanei iubite, pe care il poarta in sine, sa ajunga la implinire.”

„Incercarea de a ne dezvolta simtul umorului si de a vedea lucrurile in lumina aceasta hazlie e un soi de artificiu pe care-l invatam in timp ce deprindem arta de a trai. Cu toate acestea, iata ca este posibil sa practici arta de a trai chiar si intr-un lagar de concentrare, desi suferinta e omniprezenta. Sa fac o analogie: suferinta omului se aseamana cu comportamentul gazului. Daca se pompeaza o anumita cantitate de gaz intr-o incapere goala, gazul va umple camera complet si uniform, indiferent cat de mare ar fi ea. Tot astfel, suferinta umple intru totul sufletul uman si gandirea constienta, indiferent daca e vorba de o suferinta mare sau de una mica. De aceea marimea suferintei umane e absolut relativa.”

„Caracterul omului era implicat pana la punctul  in care invalmaseala mentala in care era prins ameninta toate valorile pe care le detinuse si le punea sub semnul indoielii.”

„[…] am putea spune ca cei mai multi oameni din lagarul de concentrare credeau ca oportunitatile reale pe care ni le oferea viata s-au dus.Totusi, in realitate, mai existau o oportunitate si o provocare.Puteai obtine o victorie din aceste experiente, trasformandu-ti viata intr-o victorie launtrica sau puteai sa ignori provocarea si sa vegetezi pur si simplu, asa cum si faceau cei mai multi detinuti”

„[…] omului i se poate lua totul, mai putin un lucru: ultima dintre libertatile umane – respectiv aceea de a-si alege propriul mod de a fi.”

„[…]genul de persoana care devine detinutul este rezultatul unei decizii launtrice, nu doar rezultatul influentelor lagarului asupra sa. […]Tocmai aceasta libertate spirituala – care nu ne poate fi luata – este aceea care da sens si rost vietii noastre.”

 
 

Intr-adevar, desi sustin declarativ sus si tare ca merita sa traim orice experienta ni se arata in cale, exista momente in care sunt pe punctul de-a spune si eu ca imi voi interzice sa mai simt pentru cineva ceva din categoria dragoste/atasament/afectiune. Pe langa momente de maxim high, sunt si momentele alea in care stii ca se termina, iar atunci mori cate putin. Nu mai bine traiesti plat? Zau, habar n-am. Cu traitul plat faza e ca ajungi sa nu regreti mai nimic, sa nu blamezi pe nimeni, nici macar pe tine.

Dar vorba unui amic ” I could have missed the pain, but I’d have had missed the dance”

 
 

Se pare ca numarul persoanelor pe care ajung sa le consiliez creste. Pro bono, sa ne intelegem. Sigur, lucrurile pot fi privite si altfel, adica imi creste numarul de cunoscuti de a caror evolutie imi pasa si carora se pare ca le e util suportul moral pe care il acord atunci cand ceva nu le merge cum isi doresc prin viata. Mai mult, e vorba de oameni despre care imi imaginam ca-s tari si pot duce multe, carora n-as fi zis ca le-as putea fi vreodata de folos. Nu stiu cum am ajuns aici, probabil ca-s un om mai sensibil si mai bun decat las sa se vada. SI o incursiune semi-rationala in lumea emotiilor chiar ajuta. Sau probabil ca am invatat sa ascult cand trebuie si sa vorbesc mai putin si mai cu substanta. Sau asta imi place sa cred. Ma bucura ca pot ajuta? Cu siguranta. Ajut cu adevarat? Asa s-ar parea dupa zambete si apropiere, desi feedback direct primesc mai putin. Chestia e ca inca n-am invatat cum sa ma detasez eu de problemele celor din jur. Mi le incarc in suflet. Not good!

Si mai e si nemultumirea ca (,) capacitatea de a darui stari de bine altora nu vine insotita de abilitatea de a aranja lucrurile in viata proprie si de obtine propriul zen.

 
 

Pur si simplu mi-e frica sa scriu ce gandesc acum. Pentru ca nu vreau sa acord cuvintelor puterea de a ma urmari sau de a distruge. Si totusi am sa scriu pentru ca vreau sa am aici radiografia propriilor ganduri si emotii.

De departe cel mai dificil lucru pe care e posibil sa il am de facut si pe care, de fapt, nu mi-am imaginat vreodata ca il voi face, este sa-i dau drumul. Sa-i dau drumul din mine, sa fie fericit acolo unde crede el ca e mai bine sau mai potrivit pentru el. Pentru ca il iubesc.

Iar daca ma iubesc pe mine, o sa ma las sa fiu trista, o sa ma las sa ma doara, o sa ma las sa nu inteleg si sa fie ok asa, iar mai apoi, poate, voi ajunge si sa pricep. Si sa ma iert pentru a fi renuntat la lupta din cauza unor deductii, tocmai atunci cand am trait pentru prea putin timp senzatia ca poate fi si frumos. Pentru ca nu sunt suficient de buna sau frumoasa pentru cineva.

Toate astea pentru ca viata nu-i o insiruire de evenimente care sa ne faca placere, ci mai degraba un lung sir de lectii care ne cresc.

Dar, Doamne, cat m-am saturat de crescut si de lectii, de durut si de strategii, de cautari si de false gasiri.

 
 

alegeri

S-au despartit si au trait nefericiti pana la adanci batraneti. Ha! Si totusi avem si optiunea asta si o folosim. Prosti! Dar cu principii…

Intre timp, facem operatii in vivo pe suflet, sperand sa scapam de noi insine, extirpand incet-incet copilaria si bucuria din noi. Doar suntem maturi si responsabili, ce naiba!

 
 

amanari

Procrastinez, procrastinez si iar procrastinez. Exista nevoia sa fac pasii propusi? Nu e directa si nici nu ma preseaza, dar exista. Cum ar fi totusi daca m-as misca o data? Ce naiba astept? Era sa zic ca astept impinsul de la spate. Dar oare nu m-am obisnuit inca sa fiu singura si in controlul propriei vieti? Nu pentru lipsa de initiativa si siguranta ii condamn pe unii? Ba da, dar e mai usor sa ai pe cineva alaturi pentru suport. Macar moral.

 
 

vineri

2 ore si mai bine de plimbare si povesti in raceala noptii pe care abia am simtit-o candva, spre dimineata. Ne-am spus bune si mai putin bune. Ne-am disecat putin, ne-am pus in reflector lucruri personale despre care vorbim mai greu sau deloc cu altii, ne-am mai povestit niste descoperiri despre lume si despre propriile persoane si poate am mai facut impreuna un pas mic spre noi insine. Si-au mai ramas atatea lucruri nespuse.

Oricat de viteaza si detasata vreau sa par, din mine se rupe dureros cate putin atunci cand, dupa un asemenea episod, fiecare o luam in directia lui. Si nu inteleg de ce ne e atat de rar dat in viata sa ne intalnim cu asemenea oameni si apoi sa ii putem pastra alaturi. Probabil ca de asta bocesc acum. Sau poate pentru ca nu stiu, chiar nu stiu cum ma voi multumi de acum incolo cu mai putin de atat.