RSS

de-a valma

air_de_paris_2

1. De fapt cred ca mi-am primit de ceva vreme raspunsul la intrebarea care ma rodea. Si, din pacate, nu-i cel la care speram (da’ nici n-am vreo confirmare, ce-i drept. Ca nu-s confruntativa decat cu aia pe care, dintr-un motiv sau altul, nu-i am la suflet). Prinsa fiind de cuvinte, am trecut cu vederea ca pentru unii, poate pentru majoritatea, faptele vorbesc, ambalajul fiind o chestie secundara. Si-am uitat ca unii oameni se poarta frumos cu tine si cu toata lumea fara vreun motiv special, ci pentru ca asa sunt ei (uite unde duce biasarea indusa in copilarie). Asa incat o vreme am fost … lost in translation.

Ceea ce imi ramane in situatia de fata e fie sa o las balta (dar la naiba, ma simt mult prea bine ca sa o fac), fie sa ma bucur in continuare de experienta (care, dupa cum ziceam, pare a fi doar in capul meu. Si nu, nu e semn de boli psihice 🙂 ). E drept, ar mai fi si varianta cu cerutul de feedback. Dar cand exista 50% sanse sa nu-mi convina raspunsul, zau daca nu imi bag picioarele in el de feedback.

Asa incat, dear, atat din pacate, cat si din fericire, mergem inainte! O sa continui sa(-ti) zambesc! Cu tot ce inseamna asta pentru mine.

2. M-a apucat ‘rasfoitul’ de poze. Si le-am gasit pe cele de acum 10 ani, de la Paris. Ultima vacanta cu R. Nu-mi aduc aminte sa fi fost teribil de fericita atunci, dar, in naivitatea mea, mi-era bine (si, btw, nu avem niciun rid si nu imi intrase inca in cap ca numai din profil stanga si indepartat pot arata decent in poze). Lucrurile alunecau calm si in liniste, timpul trecea nebagat in seama, grijile pareau atat de departe, mintea si sufletul erau bureti, acumuland setos informatii si senzatii . Crepes cu inghetata, migdale si capsuni in Montmartre, plimbari alene pe stradute desprinse parca din alt secol sau prin piatete prin care stiam ca ajunsesera candva Ionesco si Eliade, stat la soare, inconjurata de copaci tunsi patrat, cu orasul la picioare, jucat de-a v-ati ascunselea sau de-a ecoul prin labirinturile suprarealiste ale metroului, povesti cu buchinisti in cautarea unei anumite carti, mediocra de altfel, de la Decouvertes Gallimard, suveniruri la conserva cu aer de Paris, rataciri prin muzee in incercarea de a intelege de ce de fapt Toulouse-Lautrec e mai bun decat Van Gogh, doar ca nimeni nu stie asta, uluiri de cate un ceas pe langa fantana Stravinsky. Well, cred ca e timpul sa incep sa vad de un bilet de avion catre incolo. Asa, in cautarea timpului pierdut.

3. Ma straduiesc sa gandesc pozitiv legat de viata mea la tara. Doar ca lately nu prea mai iese. Si asta pentru ca o gramada de lucruri au fost lasate la voia intamplarii. Hornul n-a fost inaltat suficient, asa incat fumul intra in casa, in haine, in par, in dulap si pe unde mai doreste el. Gresia a fost pusa dupa principiul unsului sandwichurilor ca asa mergea mai repede, vopseaua anti-mucegai a disparut inainte sa fie data pe perete, ca doar la ce bun sa mai incarci peretele and so on. Sunt adepta ideii ca daca stii ca exista o probabilitate destul de mare ca un anumit eveniment sa se intample, pregateste-te pentru el. Ca-i mai sanatos. Si nu in sensul de hai sa ne gasim un loc bun, sa vedem cum se intampla. Se pare insa ca gandesc mult, panicard si prost.

4. Asa, si ma enerveaza ca toate ideile mele bune si unice si geniale si inspirate puse la bataie pe Clujul de poveste au inceput sa fie copiate. La 2 ani distanta, ce-i drept, dar totusi. Caci ce-mi vad ochii zilele astea: articol despre muzeul bivolului din Mera, periplu prin curtile interioare ale orasului si inventarul grafittiurilor urbei. Mai sa fie! Deci avem aici, spre stiinta generatiilor urmatoare, un exemplu clar, si anume al meu personal, de ce inseamna sa renunti inainte de vreme. F..k, f…k,f…k!

 

sapaturi

Formarea in psihologie nu-i tocmai ca o zi de duminica. Mai de voie, mai de nevoie, te apuci de sapat in adancurile tale, dar ce zic eu sapat, ca uneori e vorbat de forat sau dinamitat. Din fericire, sau poate din pacate, n-o faci de unul singur. Ei, si pe langa o gramada de mal si praf, inerente demersului, descoperi pietre care te trag la fund sau brocarturi grele, care chiar iti placeau candva, dar care azi iti inchid perspectivele, cufere ferecate in care a ramas cel mult speranta, sabii ruginite pe care nu mai stii de ce le-ai scos din teaca si cicatrici dureroase. Se prea poate sa constati ca pana si imaginea ta despre tine nu e tocmai cea reala. Si undeva, printre toate astea si multe lacrimi, candva, dupa suficient de mult timp, nenumarate lectii de smerenie, umilinta, rabdare sau iertare,   descoperi si acea forma care merita crescuta si ingrijita cu dragoste si caldura.  Si abia atunci incepe munca.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 21 Februarie 2017 în Uncategorized

 

A

Vag imi aduc aminte ca am mai avut vreo 2 posturi cu titlul asta. Si tot despre aceeasi A erau. S-au intamplat (ele, posturile) si se intampla si cel de fata cand ma ia cu dor de ea. Pentru ca, din cand in cand, nu foarte des, dar foarte dureros, realizez ca ea e pentru mine acel cineva special caruia vrei sa ii impartasesti starea ta de bine, aia pe care nu o poti explica celor din jur pentru ca e prea personala, acel cineva care stii ca intelege si prin ce treci si pasii ‘condamnabili social’ pe care i-ai face la un moment dat.

Si tocmai de aceea, am pus azi mana pe telefon (chestie care mi se intampla rar, pentru ca, dupa mine, vorbitul pe sarma, spre deosebire de cel fata in fata, e al naibii de impersonal si de lipsit de substanta) si in 15 minute de povesti, printre 1001 prostioare spuse intr-o doara, am primit cadou exact frazele de care aveam nevoie si care au facut ca oceanul interpus la propriu intre noi  sa nu mai para chiar atat de mare. Senzatia ca te strange cineva in brate si nimic rau nu ti se poate intampla acolo.

Thx , dear! Mi-ar placea mult sa pot sa fac si eu asta pentru cineva intr-o buna zi.

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 20 Februarie 2017 în Uncategorized

 

19.02.2017

Pe langa  drumul de 4 ore pana in Straja in care, din lipsa de conversatie, am ascultat cuminti teatru radiofonic, which wasn’t that bad actually, si 10 coborari contra cronometru pe o partie ba plina de gheata, ba plina de galme de zapada, weekendul mi-a dat ocazia sa meditez, nu pentru prima data, ce-i drept, la doua chestii.

Prima: cat de ciudat e neamul asta. Are la … dispozitie, sa zicem asa, o tara minunata, de care n-are grija nici de 2 lei. Asta a pornit de la faptul ca pana la telescaunul (instalatie de pe vremea lui Decebal, desi instalata abia de 1 an) din statiunea pomenita am urcat in 4 labe, si asta nu pentru ca recent cineva imi spunea ca alura mea la schi aduce cu cea a unui urs, ci pentru ca mersul biped era imposibil pe panta plina de gheata lucioasa, iar la coborarea spre cabana, posteriorul mi-a fost greu incercat din aceleasi motive, panta de nici 100 de metri luandu-mi 45 de minute bune sa o dovedesc. Toate astea in conditiile in care locul gemea de lume. Iar de gunoaiele care rasar de unde te astepti mai putin nici nu mai vorbesc. Dupa mine, cu foarte putin timp si munca investite, Straja ar putea arata decent si ar putea oferi conditii bune pentru toata lumea. Dar atat timp cat lumea vine si asa, de ce sa nu lasam lucrurile cum sunt? Ce conteaza? Vremea trece, banul merge.

A doua: unde ar trebui sa se opreasca dreptul la libera exprimare? Cat din ceea ce gandesti poti spune astfel incat sa nu fi considerat doar un om care cauta cearta cu tot dinadinsul? E sigur ca modul in care spui lucrurile conteaza (si pana sa inveti asertivitate, daca nu cumva ai avut norocul sa o fi asimilat in frageda pruncie, dai binisor cu capul si ajungi sa rupi cateva relatii), dar oare chiar iti poti face cunoscute gandurile si emotiile in integralitatea lor? Hmmm, greu de spus si cu siguranta putem dezbate cazuri limita, si pro si contra, la nesfarsit.  Dar pana la urma, din punctul meu de vedere, depinzand de cel cu care ai de-a face si de cat de mult iti doresti sa pastrezi o relatie,  uneori e mai sanatos sa taci. Chiar daca s-ar putea sa fii luat de prost.

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 19 Februarie 2017 în Uncategorized

 

17.02.2017

Cred ca etapa cea mai dificila a urmaririi unui obiectiv e cea de asteptare. Sau, nah, pentru mine asta e. E momentul ala in care nu se intampla mai nimic, tu nu mai prea poti face mare lucru sau ai putea, dar crezi ca mai degraba strici, decat sa faci bine  sau esti atat de prins de scopul tau, incat ai senzatia ca ceea ce se intampla e fie lipsit de semnificatie, fie nu e ‘ceea ce trebuie’. Si atunci mai-mai ca ai renunta. Mai-mai ca te-ai multumi cu mlastina calaie in care esti deja si cu care te-ai obisnuit. Mai-mai ca ai inclina sa crezi ca nu ai ce trebuie ca sa obtii ceea ce iti doresti.

Si atunci iti mai reverbereaza prin cap si citatul ala care zice ca daca lucrurile nu se intampla cu usurinta, inseamna ca nu trebuie sa se intample.

Dar deocamdata ma scutur de astea si … mai astept putin. 🙂

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 17 Februarie 2017 în Uncategorized

 

16.02.2017

  1. Ciudat  si turbulent vartej de emotii si sperante aproape uitate se naste in mine si se cere lasat la lumina. Deocamdata insa nu razbate decat cate un zambet fastacit in colt de gura. Si asta cand si cand. Nu ca starea generala n-ar fi una de-a dreptul fantastica.

Nefiresc pentru mine, astept, cu oarecare rabdare, ca proiectia gandurilor pozitive (surpriza, nu?) sa se materializeze. Si inghesui undeva, intr-un colt prafos de minte urmele de indoiala si contrele. Pentru ca, nu-i asa?, visatul cu ochii deschisi n-a facut rau nimanui. Si constat ca rationatul nu mi-a produs niciodata atat liniste si seninatate ca simtitul. Si atunci de ce l-as mai folosi pe primul atat de constant si cu atata obstinatie?

Parafrazandu-mi o prietena, avem nevoie de asta. Doar ca e destul de greu sa nu ai cui spune de ce esti intr-atat de fericit incat din caramizile cu care viata a aruncat in tine in anul care-a trecut, ti-ai construit scara (chiar si asa, subreda) spre un petic de cer.

2. Si la asa un punct 1, punctul 2 n-ar mai fi trebuit sa existe. Si totusi, uitandu-ma retrospectiv la ce-am mai scris pe aici, cumva intr-o incercare de a ma reconstitui pe mine insami, constat ca prea des am lasat lucruri nespuse, subintelese, presupuse. Sa fi venit oare timpul vorbirii si asumarii?

 
3 comentarii

Scris de pe 16 Februarie 2017 în Uncategorized

 

dupa chipul si asemanarea

Ne gasim/ne lasam gasiti de partenerul de viata in functie de asemanarea sa cu parintele de sex opus si avand aceleasi probleme emotionale cu noi.

SI-am rumegat ceva vreme chestia asta, incercand sa gasesc punctele comune. Erau prea neimportante. Adica pe bune … nu-si pune hainele la loc? Nu-si spala farfuria dupa ce mananca? Sa fim seriosi!

Pana cand, bang, m-a lovit… handicapul emotional … oameni care nu-si pot exprima sentimentele sau emotiile. Nu stiu sa o faca, nu li se pare firesc, li se pare un semn de slabiciune, etc. A avea emotii date pe fata e nu doar rusinos, ci si degradant, subuman. Hai ca furia mai merge, e nobila, e indreptatita, e rationala, fir-ar, dar dragostea si bucuria, cu tot paletarul lor?  Cah si Doamne-fereste!

Cat de rau o fi fost modelul lor? Cine stie. Dar cu siguranta azi nu ii ajuta. Cat despre mine … uite ca stiu: asa am crescut, asta am vazut, asta am copiat fara sa vreau, pentru asta am tiparul, asta caut inconstient.  Asadar, pentru a ma indeparta, complesiti-ma cu dragoste si vorbe frumoase. Voi incepe sa plang si, in cel mai bun caz, ma voi ascunde intr-un colt de unde va voi privi speriata.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 Ianuarie 2017 în Uncategorized