Mi-am adus aminte de o discutie de duminica si cred ca merita notata spre aducere aminte si meditatie. Intrebarea de la care s-a pornit era: atat timp cat ai prieteni de suflet, cativa, cati or fi si ceva cunostinte pentru passe-temps, de ce ai avea nevoie si de o pereche? Cred ca lucrurile sunau initial putin diferit, dar la mine asta a ajuns.
Well, intr-adevar ne nastem si murim singuri, mult din ceea ce traim se intampla in interiorul nostru si evenimentele sunt percepute in functie de modul in care ne-am mobilat de-a lungul existentei acest interior. Suntem ok cu ceilalti daca suntem ok cu noi insine, daca putem sta singuri o perioada de timp fara sa resimtim plictiseala, daca ne iubim, ne acceptam si ne iertam noi pe noi. Singuratea iti da libertate (zice-se) sau macar impresia ei, pentru ca nu toti stim ce-i aia, dar imi aduc aminte acum ce zicea Baudouin: ‘libetatea nu e sa faci ceea ce vrei, ci sa alegi ceea ce faci’.
Totusi, chiar daca prietenul de suflet va fi acolo si te va tine de mana la necaz, cred ca atentia pe care ti-o acorda nu are profunzimea oferita de cea a unui partener de viata cu care sa imparti bune si rele. Istoria comuna a individului cu persoane diferite aflate in cele doua roluri nu e neaparat identica, poate nici macar apropiata , iar gradul de implicare in constructia comuna a unei bucati de existenta nu e acelasi. Cu siguranta prietenul de suflet nu te va tine noaptea in brate si va forma mai rar cu tine o echipa de cursa lunga, cuvantul cheie aici fiind, pentru mine, ‘echipa’. Pentru ca doar rar scopurile sunt comune. Nu stiu daca si nu cred ca un prieten de suflet gandeste neaparat in termeni de ‘noi’ sau de ‘mine prin tine’.
Ideea prietenului de suflet pe mine ma caleaza foarte tare pe prezent (ceea ce nu-i rau, ca doar asa zic cartile de psihologie: traieste in prezent!), pe cand cea a unui partener de viata aduce cu sine in plus si notiunea de viitor, de plan, de perspectiva. Cred eu. Si desi expresia ‘al meu’ poate avea puternice valente de posesiune, daca le lasam pe acestea la o parte, tocmai ea denota gradul mai mare de implicare al unui partener de viata. Pentru ca devii astfel parte din mine.
Si last, but not least, hai s-o zicem si p-aia ca e vorba si de sex pe aici. Adica, fir-ar sa fie, de ce sa iti negi dreptul la a face dragoste, pe indelete, ‘body, mind and soul’ si sa inlocuiesti asta exclusiv cu descarcari hormonale ocazionale? Adica, zic eu, pierzi ceva, ca doar de aia esti animal superior si nu animal si atat.
SIgur ca nimic din toate astea nu mai e valabil in cazul in care, era sa zic ‘te alegi’, dar e vorba de ‘iti alegi’ co-echipierul nepotrivit. Ca patesti si nu rar. Par contre, probabil ca idealul e atins atunci cand partenerul e si prieten de suflet.
Dar oricum, asta e o parere personala a unui om candva dependent, azi luptandu-se cu situatii pe care nu le gestioneaza cu cea mai mare intelepciune. Caci nu e intelepciune, ci egoism chestia aia cand, indiferent de plusurile (cateva, dar cu mare greutate) si minusurile (multe si marunte) pe care le vezi (si le vezi), tu o tii pe a ta: ca nu conteaza diferenta de varsta, de inteligenta, de frumusete sau implicare, ci importanta e comunicarea, stimularea intelectuala, atractia si respectul. Hmmmm … Sper ca nu mi-am dat foc la valiza cu afirmatia asta.
L.e.: si sa nu uitam ca intr-o prietenie de suflet probabil ca nu sunt implicate sentimente adanci si puternice. Ori tocmai aceste sentimente ne cresc, ne modeleaza si ne imbogatesc sufleteste, completand cu o noua dimensiune imaginea a ceea ce suntem sau putem deveni.
Fabrica de nimicuri 