draga x

ai mei s-au decis, dupa 20 de ani, sa faca ordine in lucrurile vechi de prin mansarda, obiecte adunate in zeci de saci si cutii, carti, poze, caiete de de toate, de la retete la probleme de matematica de prin copilaria subsemnatei. partea cea mai amuzanta in toata afacerea asta a fost gasitul si triatul pozelor si a scrisorilor vechi.

ca urmare, am ras vreo jumatate de ceas recitind epistolele copilaresti pe care mi le scriau in vremea liceului doua japoneze: megumi endo si chica sakamoto. nu pot decat sa banuiesc ca si raspunsurile mele catre ele erau la fel de naive si nevinovate. la vremea aceea, dupa ce citisem, ca toata lumea de altfel, shogun, ma cuprinsese dorinta de a invata limbi asiatice, iar japoneza mi se parea mai accesibila (si chiar era) si, cum-necum, le descoperisem pe aceste domnisoare cu care am schimbat, cred, vreo 20-30 de mesaje scrise frumos, de mana, pe tot felul de hartiute fine, frumos decorate si, uneori, parfumate. in 1991 internetul era o chestie la care nu visam inca.

l-am mai regasit, intre altele, si pe tinu in niste scrisori ciudat colorate si impaturite, dar originale, recunosc, datand de la anul unamienousuteoptzecisinoua. tinu, valentin, era un viitor domn doctor (inca de mica se pare ca aveam inclinatii spre profesia asta), blondut (ca doar cum altfel), cu ochi rotunzi, facand la vremea aceea in armata la focsani. eu ma aflam tanara eleva, aratand insa mai mare decat eram in realitate (a propos, avantajul persoanelor de genul asta e ca, de la o anumita varsta, imbatranesc mai greu – sic! zau de nu arat acum de 20 de ani :))) ). ne intalniseram intr-un tren pe ruta bucuresti-cluj, el in permisie, catre baia mare, eu intorcandu-ma de la rudele din capitala (cred ca era anul in care am si vizitat antipa. note to self: de organizat neaparat escapada la mitici, sa vedem si noi, ca tot provincialul respectabil, expozitia ‘de cadavre’ 🙂 ). habar n-am cum imi gasise baiatul adresa, dar vag imi aduc aminte ca era o poveste destul de incalcita. si ne-am povestit noi de toate cele pana a terminat personajul catania. inclin acum sa cred ca se plictisea si avea nevoie de o ancora psihologica, dar recitind epistolele, mai zic si ca scria bine si ca era foarte simpatic. pana si m. a recunoscut :). ma gandeam chiar ca m-ar amuza sa stiu ce s-a mai intamplat cu el. asa incat, daca cunoasteti vreun pop valentin, medic, ar putea fi personajul cautat, deci dati de stire (mie sau lui). sa ne ferim :).

si in aceeasi cutie, cateva vederi mai incolo, era sava. un bulgar care, la prima mea bursa in franta, la rennes, se pare ca ma placuse (pe mine sau walkmanul meu) si eu, ca de obicei, habar n-aveam. aveam sa aflu abia cand am inceput sa primesc de la el scrisori si vederi de prin toata europa, informandu-ma despre cum ii merge, pe unde se afla si ce mai vede in jur si rugandu-ma sa-i raspund. in general printa scrisorile. era impresionant la vremea aia. era foarte inalt si, uitandu-ma la poze, prin ochii mei de acum, chiar misto. cu el chiar nu stiu unde s-a rupt firul. poate ca am inceput sa am chef de scris abia mai tarziu, cand m-am mai copt sau poate ca habar n-am avut vreme indelungata cum sa profit de ce mi se intampla. nu ca acum lucrurile s-ar fi schimbat radical, doar sunt omul care nu raspunde la telefon.

una peste alta, amuzanta dupa-amiaza. imi stau inca la capul patului o sumedenie de diplome si poze. dar despre astea, intr-un episod viitor, ca doar n-o sa va dobor asa, de final cu premiul meu intai pionieresc la concursul de poezie.