RSS

„Doamna, singurul lucru de care ti-e frica esti tu!”

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 17 Septembrie 2017 în Uncategorized

 

too many

Prea multe despartiri in jurul meu. Pe luna asta numaram 3 (fara a mai socoti si povestitorul). Prea multa drama. Si nu stiu cum se face ca tot pe mine ma gaseste lumea sa-mi planga pe umar. O fi ceva semnificatie si in asta.

Dar un lucru e cert, cel putin dupa mine, ne indragostim pe criterii care n-au nicio legatura cu mentinerea relatiei pe termen lung si cu implinirea noastra ca oameni. Mi se pare ca relatiile ar trebui construite pe alte baze si sa aiba o alta semnificatie decat cea pe care am preluat-o antropologic, din generatie in generatie. Imi place sa cred ca va veni si momentul acela. Probabil nu in timpul vietii mele.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 17 Septembrie 2017 în Uncategorized

 

de-a valma 16.09

1. Desi pret de cateva secunde mi-a zburat un gand fugar prin cap cum ca poate as iesi la o poveste sau as chema pe cineva sa stam la un vin si o vorba peste noapte, am decis ca ‘being home alone’ merita savurat cum se cuvine. Drept pentru ca tocmai fac asta. Timp cu mine!

2. Cred ca pot ierta chestii. De acceptat, iti accept si scuzele. Doar ca, o data ce ai facut sa-mi dispara increderea in tine, nu te mai astepta la profunzime in relatie sau interes fata de tine.

3. Bune si team-buildingurile astea la ceva. Nu la nervi, dar asta e o alta poveste. Nu mai dansasem de multa vreme. Nu ma mai jucasem de-a 10 minutes flirt de si mai mult timp. Pana la urma finalul a fost chiar simpatic si neasteptat. Si cred ca unele lucruri se mai intampla si spre binele meu, desi initial mi-e greu sa le vad asa.

4. It just crossed my mind: tie, de fapt, cand ti-a trecut? Cum ti-ai dat seama ca e gata? Si cand mi-ai spus-o direct de mie mi-a scapat?

5. M-am cam saturat de chestii triste. Si de oameni tristi sau prea seriosi. Si de joculete de kko. Si de neasumari. Si de ascunzisuri. Eu nu stiu sa fiu asa si nici nu-mi doresc.

7. si inca ceva: pana saptamana viitoare e cale lunga. De intervenit sigur va interveni ceva, ca doar ne-am obisnuit cu asta: o ploaie, un guturai, o lipsa de chef sau un cod de scris. Asa ca eu continui sa zic ca n=as lasa pe maine ce pot face azi. Conditia ar fi doar sa imi faca placere chestia pe care vreau sa o fac.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 16 Septembrie 2017 în Uncategorized

 

Va fi interesant de vazut cum rezist la 2 nopti de nebunie cand eu de o saptamana nu dorm. Imi doresc doar sa nu fiu pe panta cu imbatarea negativa ca aia se lasa cu spusul chestiilor mult, mult prea pe sleau.

katie melua – closest thing to crazy

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 14 Septembrie 2017 în radiografia unei stari

 

fise

Mi-a picat azi mai mult de o fisa. Adica:

  1. Oare vorbim noi astazi despre razgandire (si daca da, de ce n-am spus pe fata ca ne-am razgandit si ca nu putem duce ce-am zis) sau de contrazicere (si atunci e firesc sa nu dam explicatii, ca e disonanta cognitiva)? But still … urat, urat, urat.
  2. Atunci cand pe de o parte ai vazut ce inseamna si la ce duce presupunerea, lipsa claritatii in exprimare (aka evitarea vorbitului pe sleau in anumite contexte care ar necesita clarificari), interpretarea conform cu dorinta, nu cu realitatea pe care o negam o vreme, a unor mesaje scrise sau orale (exemplul M), iar pe de alta esti de acord sa ne straduim sa ne spunem lucrurile pe nume, care ar fi interesul sa lasi pe dinafara niste informatii care ar putea deznoda ghemul incertitudinilor? Chiar e atat de stimulativ sa te joci cu ceilalti si sa vezi unde ajung ei in baza unor sferturi de cunostinte pe care le gasesc si cum isi construiesc puzzle-urile? Poate ca. But still … asta faci cu oricine?

(*&(*^#*^% – iar s-a blocat butonul de oprit gandurile pe OFF.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 13 Septembrie 2017 în Uncategorized

 

nocturne – 13.09

Si daca tot nu dormim, sau poate tocmai de aia nu dormim, cautam motivele comportamentelor noastre. Si cand le gasim, ne apuca o rusine care ne face sa ne ascundem capul in perna. Care mi-e jocul bolnav si inconstient pana mai ieri? Ce mi-as dori de fapt? Sa fie cineva sa ma opreasca, sa-mi spuna ca nu-i bine ce fac si ca nu-i de acord cu atitudinea mea. Ca isi doreste sa raman cea de acum 2 luni sau de acum 6. Sa-mi spuna ca gandurile mele au luat-o in directia gresita, ca judecatile mele de acum nu-s ok si ca vom face cumva impreuna sa fie in regula (si nu ca totul va fi bine. Un ‘totul va fi bine’ nu ne spune nici cand, nici cum si, mai ales, nici ca suntem implicati in procesul asta. Ceea ce tot a distantare suna.). De fapt imi doresc sa stiu ca in tot acest timp nu am mers singura pe drum.  Iar nevoia din spatele dorintei cred ca ar fi aia de confirmare si valorizare. Nu stiu astazi sa spun daca e din categoria siguranta, apartenenta sau recunoastere sociala. As inclina spre apartenenta, dar ceva imi spune ca ar putea fi mai basic de atat, adica sa fie vecina cu nevoia de siguranta. Si fiind acolo, jos, la baza piramidei lui Maslow, cumva e de inteles de ce lupt atat de torsionat pentru ea.

Problema e insa ca modul asta de actiune (cu suparari, ridicari de coada, atitudine de dinte pentru dinte, demonstratii de muschi) nu-i neaparat unul matur. Mai exact, nu-i deloc. Si bine ar fi ca macar pe viitor sa ma dezbar de el. Doar ca, pentru asta, ar fi bine sa gasesc mecanismul sanatos de coping. Dar de unde sa-l iau? Si cum sa asimilez faptul ca acest mecanism va fi al meu, pentru mine, aplicabil doar de propria-mi persoana si nu depinde de reactiile celorlalti, asta pe de o parte, iar pe de alta, ca nu trebuie neaparat sa fiu vinovata cu ceva daca lucrurile nu se intampla intr-un anume fel?

Si daca am ajuns aici, da, traiesc deseori cu gandul surd ca am gresit-o eu undeva, ca din nou, pentru a cata oara?, nu-s eu destul de buna. Desi, cand reusesc sa ma culeg, stiu ca am facut si lucruri bune si ca , de straduit, m-am straduit. Desi uneori poate nu-i destul.

Mai stiu ca imi doresc sa pastrez cumva in mine omul ala bun si cald, lipsit de orgolii, gata oricand sa sprijine, sa se daruiasca, sa zambeasca, sa glumeasca, sa se joace, sa fie intelept si sa viseze (sunt uimita cat de mult am visat, in somn si cu ochii deschisi in ultimele luni. Cat pentru ultimii 10 ani la un loc!). Omul pe care l-am descoperit in mine, impacat cu el si despre care am mai vorbit si ieri. Personajul asta, pe care il stiu ascuns acum undeva, deocamdata aproape gata sa fuga mancand pamantul, e ceea ce iubesc la mine si ma gandesc ca mi-ar oferi, o data scos la lumina, o viata mult mai putin consumatoare de energii interne negative.

Si fara nicio legatura cu subiectul: omg, cat de frumos e cerul dimineata devreme! O patura purpurie pentru mangaiat suflete nedormite.

Iar de ascultat pentru asta (poate ajuta si la somn) , Sting – Lullaby to an anxious child.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 13 Septembrie 2017 în radiografia unei stari

 

nocturne – 12.09

Ceea ce eu numesc ‘ducerea de rapa a unei stari de bine’  e un proces lent, enervant si dureros. Se lasa cu multe nopti nedormite, ca asta, cu o senzatie de luat sufletul ca pe o foaie si mototolit bine-bine spre a fi aruncat la cosul de gunoi printre maruntaie de peste, cu o durere surda si persistenta in fiecare oscior, cu priviri bantuind in gol in cautarea unui punct imposibil de gasit de care sa se sprijine pentru a rasturna universul, cu mintea ascunsa intr-un colt intunecat din care, in speranta ca va parea macar puternica, profereaza injurii la adresa cui se nimereste, dar mai ales la adresa propriei persoane, aia emotionala si calda care insenineaza locul in care apare.

Nu stiu de ce imi fac asta acum si ce pattern urmez. Nu stiu ce ma face acum, mai mult decat in urma cu 2 sau 4 luni, sa ma ascund in mine si sa renunt sa urmez calea celei care zic eu ca am devenit. Sigur are legatura cu ceva ce sunt sau am fost. Sigur are legatura cu ceva ce n-am reusit sa cizelez in mine sau cu un joc stramb pe care l-am invatat in copilarie. Poate ca e forma mea de a cersi atentie fara ca mintea mea sa se simta prea rusinata, inarmata fiind pentru a impacheta un refuz cu o ridicare de coada. Sau posibil (dar putin probabil) ca incerc sa ma feresc, neindemanatic, stiu, de loviturile viitoare, pentru ca sunt acolo cateva propozitii pe care le-am luat in plina fata si care mi se lovesc cu ecou de cutia craniana.  E un mecanism defensiv cam imatur, dar nu stiu exact care si ce-l tot pune in functiune. Habar n-am azi ce fac sau de ce si cred ca am nevoie de niste intrebari destepte puse de altcineva ca sa aflu mai mult, pentru ca eu, extrovertul, sunt mai superficial sau eu, defensivul, am ridicat ziduri cel putin cat ala chinezesc. Imi place insa sa cred, desi s-ar putea sa ma mint, ca am inteles ca merit mai mult decat niste firimituri uscate de la atata negare ale unei nevoi profunde a altcuiva.

Formarea ce urmeaza cred ca va fi una grea. Si mai cred ca asta e doar prima dintr-un lung sir de nopti in care imi voi felia eul in fel si chip pentru a intelege si mai apoi a ma accepta si a ma ierta. Ca de iubit … Nu pot decat sa sper ca la final sa am intelepciunea sa nu omor omul emotional si sensibil din mine. Pentru ca el e cel despre care, acum cateva zile, cineva imi spunea doar cuvinte frumoase.

L.E. Incercai, cred, sa-mi explici ca se poate trai bine-merci ascunzand intr-un sertar prafuit o dragoste schioapa, ramasa agatata undeva intre un cer de primavara abia mijita si atriul stang. Se poate, cum sa nu se poata (desi lucrurile pe care te stradui sa le ascunzi nu mor niciodata si te erodeaza pe dinauntru) ! Se desira doar putin materialul acolo unde te-ai agatat. O sa para un pulover trendy de la Zara.  Dar oare chiar era nevoie? Oare chiar nu se putea altfel, from the beginning? Probabil ca nu, nu se putea daca universul a vrut ca lectia sa-si atinga scopul.

si in surdina asa, pentru noaptea tarziu hindi zahra

 

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 Septembrie 2017 în radiografia unei stari