about this week

1. Un amestec ciudat de fericire si nefericire, de incredere si frica, de ras larg printre lacrimi, de speranta si cadere, o mana de clipe , fix cate trebuie ca sa simti ca viata e numai buna de trait. O fi din ciclul ‘fiecare lucru are un pret’. Atat timp insa cat pot avea saptamani ca ultimele doua, in care ne-am vazut, am vorbit, am ras, am mai dat-o si de gard ocazional, dar am construit chestii pe idei impartasite si ne-am sprijinit, accept sa ma mai spele si cate o lacrima din cand in cand. Refuz sa ma gandesc ca e doar o strategie care ar face pentru mine despartirea mai usoara (desi vad cum incearca sa aiba grija de toata lumea in urma lui). Refuz sa ma supun gandului ca distanta strica lucrurile (desi vad ca el, evitantul, persoana comoda, care nu-si doreste batai de cap, desi isi ofera asa ceva zilnic, nu e omul efortului investit in relatii de prietenie). Refuz sa ma gandesc ca de la anul ‘noi doi’ ar putea sa nu mai existe (desi vad si contextul care ne-ar putea aduce in punctul de a nu ne mai vedea decat intamplator. Si acum ma gandesc daca n-ar fi mai bine sa sterg asta, ca sa nu ramana undeva o umbra de gand care sa sape acolo ). Stiu ca noi suntem altfel. Sau imi place sa cred asta. Si cred ca daca pica unul, e celalalt acolo. Suntem o echipa. Am aratat asta rezistand frumos, fara pierderi de incredere sau de bucurie (din perspectiva mea) timp de un an! Sau nu?
2. Copiii nostri nu sunt arme in jocurile parintilor lor! Sau nu ar trebui sa fie. Oare de ce am vrea sa ii invatam neputinta si uratenia din noi, de ce le-am da fricile si neimplinirile noastre? De ce am vrea sa le inducem aceste handicapuri? Nu-i destul ca ne traim noi vietile triste? Chiar vrem asta pentru ei mai departe? De ce nu ne-am dori, mai mult decat orice pe lumea asta, ca ei sa devina versiuni mai bune si mai adaptate ale noastre, daca nu chiar altceva, ‘cu mult mai inalt’? Nu ne dam seama cat rau le facem pe termen lung si in ce ii transformam?  O facem oricum fara sa ne dam seama, pentru ca asta ne e bagajul filogenetic si pentru ca avem patternuri comportamentale si emotionale greu de schimbat, dar in momentul in care, ca parinti, facem aceste lucruri constient, manipuland copilul care are incredere oarba in noi, in scopuri ascunse si nu tocmai curate, suntem dezgustatori, josnici, egocentrici si demni de mila. Daca putem face asa ceva, ma intreb, retoric cred, de ce altceva mai suntem in stare si care ne sunt, cu adevarat, valorile?
3. Mi s-a reprosat ca sunt ‘spargatoare de gasca’. Nu-i o chestie noua, sa zicem, dar de data asta contextul e putin diferit. Una din ‘dovezi’ e ca eu nu-mi tin zilele de nastere, preferand sa fac in perioada aia lucruri care imi fac placere, in special calatorii. Fiind vorba de un eveniment personal, mi se pare cat se poate de normal sa il gestionez cum cred eu de cuviinta si, mai mult de atat, sa am libertatea sa imi spun cum stiu eu mai potrivit ‘bravo, ai facut ce ai stiu mai bine in anul care s-a scurs!’ Pe scurt, sa ma bucur de lucrul care mi se intampla. Chiar cred ca sunt destule alte ocazii de-a lungul unui an in care poti sarbatori cu prietenii si mai cred ca de aniversarile noastre, mai mult decat oricand altcandva, nu-i rau sa ne aplecam asupra noastra, sa ne regasim si sa vedem ce mai avem de facut cu noi, inconjurandu-ne atunci, eventual, doar cu cei care ne umplu cu valoare, la modul real, clipele.