RSS

fears

25 Apr

Mi-e frica sa raman singura. Mi-e frica pentru ca asa am fost crescuta, pentru ca, pana la varsta asta mi-a intrat mult prea bine in cap porcaria ca de pe la 40 de ani incolo femeile nu mai au nicio speranta, sigur nu mai gasesc pe nimeni, o sa moara singure, o sa le vorbeasca lumea pe la spate, o sa decada. Chestii pe care le si cred pentru ca, hai sa fim seriosi, purtatorii de pantaloni nu cresc in pomi, cei buni oricum erau luati inca de cand aveai 30 de primaveri si nici tu n-ai fost vreodata si nici n-ai ajuns intre timp persoana din vise cu care sa fie o bucurie sa-ti petreci restul vietii. SI nici frumusetea nu ma da afara din casa.

Mi-e frica sa ajung acasa si sa nu ma suduie nimeni, pentru ca, in creierasul meu, ar insemna ca nici macar sa ma suduie cineva nu merit. Mi-e frica sa ajung acasa si sa stiu ca n-am in fata cui sa ma arat desteapta sau nepasatoare. Mi-e teama ca o sa fiu la fel de singura ca acum, doar ca nu voi mai putea sa par valabila in ochii celorlalti. Pentru ca, tot din educatia peste care, pare-se, nu pot trece, am asimilat eu ca parerea celorlalti conteaza si pentru imaginea exterioara trebuie depus efort. Mi-e teama de sarbatori goale, in care nici macar vizite sa nu mai ai cui face. Mi-e teama de bilanturi care suna rau. Mi-e teama de etapa aia prin care am mai trecut in care, inchisa in casa luni la rand, am uitat sa vorbesc ca lumea, am uitat sa rad, am uitat sa fiu om.

Mi-e frica de serile in care o sa ma intreb care mi-e valoarea si cui pot oferi eu serviciile mele, bune-proaste cum sunt, ca sa ma simt valorizata si importanta. Pentru ca nu stiu sa-mi raspund cu ‘mie’ la intrebarea ‘cui’. De ce? Pentru ca, probabil, undeva in fund de suflet, imi spun ca eu nu merit. Daca stau sa ma gandesc, de asta am si renuntat la luptele din ultima vreme. Pentru ca am uitat pe parcurs sa imi spun ca merit. Pentru ca pana si eu ma resping pe mine.

Mi-e frica sa plec in lume. Pentru ca stiu ca nu-s o persoana sociabila si probabil ca acolo mi s-ar adanci singuratatea. Pentru ca stiu ca-s lenesa si superficiala si acolo, singura fiind, as da de greul caruia n-am chef sa-i fac fata. Aici, de bine, de rau, mai am vreo 2-3 prieteni, care mai degraba ma cauta ei, mai am parintii, asupra carora arunc vina de a ma fi adus la ceea ce sunt, mai am grupul de formare care nu stiu exact in ca masura ma ajuta (era mai usor cand puteam face pe altii responsabili pentru mine). Si mai am niste munti in apropiere si ceva banuti cu care sa-mi satisfac nevoia de a pleca, atunci cand vreau sa plec.

Mi-e frica si, desi teoretic stiu ce-i de facut, n-am imboldul de-a face. Nu-i depresie. E pur si simplu lehamite si/sau lene. De 10 ani si mai bine ma iau la tranta cu chestii: oameni si evenimente, cu mine pana la urma. Am obosit.

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25 Aprilie 2017 în Uncategorized

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: