RSS

end of the road

12 Apr

O sa fiu dezlanata, stiu, dar imi asum asta. Cand plangi de sare camasa pe tine pentru ca bilantul nu arata deloc bine, iar perspectivele sunt de kko, coerenta nu te da afara din casa.

Decizii, subiecte incomode, ganduri, intrebari si, desigur, anxietati … Cand am crezut ca lucrurile se asaza si pentru mine, ca uite, pot fi fericita cu foarte putin, mi s-a spus ca nu, am inteles eu gresit, focurile trebuie stinse cu tot dinadinsul. Cand m-am stabilit intr-un loc, mi se spune ca lucrurile nu mai sunt cum le stiam si ca trebuie sa o luam/iau din loc.

Oare plecarea in Germania e o optiune pentru mine azi? Poate daca nu as avea de lucru, poate daca nu m-as descurca cu ceea ce castig acum, poate daca nu as avea un scop in viata de aici, poate daca nu as avea persoane de care sa ma lege ceva in zona.

Ok. Si plec. Si ce ma asteapta acolo? Nu loc de munca, nu cunoscut de limba, nu oameni calzi cu care sa poti lega ceva ce ar putea aduce a prietenie. Doar dependenta de un om care nu se prea descurca de unul singur si care  are o latura dictatoriala care ma sperie de multe ori. Ce ma asteapta daca raman? Zile lungi de singuratate si nesiguranta, 1000 de intrebari legate de propria valoare si de validarea personala. Sentimentul de pierdere in spatiu si inutilitate.

Ca sa citez ceva ce tocmai imi suna in urechi : ‘si uite c-a venit momentul sa ne despartim, fara sa ne dorim neaparat asta.’   A doua oara in 2 saptamani. Se pare ca 2016-le meu, cel mai urat si greu an din cati imi aduc aminte, nu s-a incheiat inca.

Ciudate perceptii: uneori simt cumva ca tot pe umerii mei e pusa decizia. Tot eu trebuie sa gasesc o solutie, sa lupt, sa ma zbat. Asta ar insemna sa fiu puternica. Si eu nu mai simt ca vreau sa am resurse. Alteori ma gandesc ca doar sunt pusa in postura sa accept rahatul sau sa tai de pe lista solutii care mi se par bune, pentru ca ceilalti au decis deja si pentru mine, fara ca eu sa am un cuvant real de spus.Asta inseamna ca, in ecuatie, de fapt nu am contat niciodata. Si, vai, ce lovitura in orgoliu. Ce postura de marioneta!

A fost prea mult ca am fost fericita 3 luni, nu? Revenim la same old shit. Nu, nu, nici macar. Nici macar same old nu mai e. E new one, brand new.

Ei bine, atunci am si eu dreptul sa spun ca pur si simplu nu mai vreau sa stiu de nimic. Nu mai vreau sa lupt. Am obosit. Nu mai vreau sa conduc eu si viata altuia sau, dupa caz, sa mi se lase impresia ca as face-o, de abia ma descurc cu a mea, nu mai vreau sa gandesc doar eu, uneori in van, ca oricum lucrurile se misca in alta directie, sa port pe umeri responsabilitati, reale sau inchipuite, dar care nu-s ale mele, nu mai vreau sa imi fie frig si frica. Vreau sa am pe cine sa ma sprijin, pentru ca nu pot si nu vreau sa fiu mereu aia tare. Vreau sa fiu bine si viata sa-mi curga lin! Vreau sa mi se deschida drumuri, nu sa le vad pe toate inchizandu-se sau sa le inchid chiar eu. Vreau liniste! Chiar cer atat de mult?

Spuneam mai deunazi ca stiu ca totul va fi bine. Imi doresc asta, dar se pare ca inainte de a fi bine trebuie sa fie mult mai rau de atat. Chiar nu mai am puterea sa caut pozitivul, sa mi-l lipesc in fata ochilor si sa cred in el.

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 12 Aprilie 2017 în Uncategorized

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: